O privire

Capitolul 2

Mario pov

-Linia doi pauză! aud brusc vocea șefului nostru de linie, Ioana si mă opresc atunci din lucru. 

-Nu mai lua și cablajul ăsta din pom, Ștefan. ii zic atunci colegului și imi scot telefonul din buzunarul jeansilor. Avem pauză acum.

-Ah, nici nu am auzit. Zi-mi te rog, Steven. Știi că am trăit in America, pană acum. Și că mă văd mai mult american, decat roman. Nu imi place deloc Ștefan. 

Dau scurt din cap obosit deja de intreaga zi. Nu intelegeam de ce el voia să se vadă drept american, cand era și pe jumătate roman. Și bănuiam eu că in acte nu il chema in mod sigur Steven, cum dorea el să fie chemat.

E unul din acei romani, cărora viața in străinătate le intunecase judecata destul de bine. Incat uitau de propriile lor origini. Genul de persoane, cu care nu voiam să am vreodată de-a face.

Dar, cu care eram nevoit să lucrez aici la locul de muncă.

Insu, băiatul asiatic, al cărui tată bănuiam că e unul din directorii fabrici, Insu, ne-o luă inainte și plecă inainte să apucăm să ii mai spunem ceva.

-Cam lent azi, Lovinescule. imi rade el in față. Și aleg să il ignor. Nu imi păsa prea mult ce credeau cei de aici despre mine. Imi păsa in schimb de un alt lucru. Să continui să ii fac să se teamă depersoana mea. Și să ii țin cat mai la mult la distanță posibil.

Nu aveam incredere in nimeni din acest loc. Și deși doream să par de piatră, adevărul era că ascundeam de fapt opusul.

Cat de sensibil eram. Și cat de ușor puteam fi rănit.

Mă opresc atunci la masa celor de la calitate. Și o privesc in tăcere pe Larisa cum iși scoate cu grijă mănușile din maini și cum pune niște foi legate de cablaje deoparte. Poate de aceea tindeam să o apăr pe Larisa Apostol.

Fiindcă imi amintea de mine, cand am ajuns aici. Și cand toată lumea se lua de mine. Nimeni nu mi-a luat doar apărarea. Am fost din fericire văzut de șeful nostru, Florin și luat sub aripa lui. Eram fără ca restul să știe, spionul lui și omul său de incredere. De la mine aflase de relația dintre Anca Vlădiceanu și Vladimir Zamfir.

Un lucru nu suporta Florin. Ca lumea să amestece dragostea cu munca. Relatiile personale cu cele profesionale de la muncă.

De aceea s-a decis să ia măsuri. Și a făcut schimbările necesare. Nu am crezut insă că aceste alegeri ii vor face mai grea viața fetei cei noi, Larisa.

-Te-ai descurcat bine. Să știi. Nu asculta la ce zic unii si altii. Sunt tare răi oamenii peste tot.

-Uneori cred că e ceva in neregulă cu mine. Știi?

-Nu ai făcut nimic greșit.

-Poate ar fi trebuit să mă mișc mai repede.

-Sincer, nu imi place modul in care te tratează restul. Nu ar trebui să vorbești cu Florin despre asta?

-Și ce să-i spun? Că unii oameni se poartă ca niște copii de liceu? Sunt sigură că imi va mai și rade in față. Trebuie să apari in fața lui cu probleme serioase.

-Era doar un sfat, Larisa.

-Sincer, mă mir că tu mă suporți. Pot să știu de ce, Mario?

Ochii ei verzi mă cercetează cu privirea. Văd că suferă și că se află mereu la mila colegilor ei.

Dar intr-un fel, are dreptate. Nimeni nu ia in serios abuzurile de la serviciu.

Le cred glume proaste și copilarii. Nu inteleg insă că aceste abuzuri sunt rădăcina tuturor relelor.