The tea game

Noroc!-Mabel

Mă trezește sunetul de muzică jazz. Mă ridic anevoie din pat și încerc să-mi alung oboseala. Îmi frec ochii atât de mult încât încep să văd stele verzi și roșii. Azi este luni, totul pare mohorât și prea statornic, parcă timpul s-a oprit în loc. Un oftat îmi iese fără voia mea. Prima zi de școală este cea mai oribilă. Adică, cine vrea să stea în fața clasei în timp ce trebuie să oferi informații pe care nu vrei să le împărtășești despre tine și viața ta care nu contează. Îmi alung gândurile despre ce informații să ofer pentru a fi cât mai clară și să vorbesc cât mai puțin. Mă îndrept spre bucătărie, cu pași târșâiți, unde îl văd pe Dave, fratele meu geamăn, gătind ouă. Bine, cel puțin, capacul era pe tigaie în timp ce Dave se prefăcea că oferă un concert jazz cu un saxofon imaginar. Apoi mă lovește mirosul de ars, așa că mă îndrept spre aragaz și îl opresc instant. Iau spatula și încep să dezlipesc ouăle lipite de fundul tigăii.

-Dave, iar ai lăsat ouăle să ardă! Și oprește muzica aia odată! 

Dave fuge spre telefonul lui, mai bine zis "patinează" pe podeaua de marmură a bucătăriei, și din două atingeri închide muzica enervantă. Eu iau tigaia, arunc ouăle care și-au găsit sfârșitul în gunoi și încep să o spăl.

-Dave, înțelege, te rog, că dacă tata ne-a dat un apartament, nu trebuie să-l distrugem din prima! Uită-te în jur, cum să distrugi locuința noastră!?

-Nu e ca și cum nu ne poate lua tata altul în mai puțin de zece minute. Mormăie el în timp ce-și dă ochii peste cap.

-Nu contează, nu putem profita de bogăția tatei încontinuu. Și nu-ți mai da ochii peste cap, nu e bine.

-Dacă nici măcar de timpul și atenția lui nu putem beneficia, măcar de banii lui să profităm.

Mă opresc, apa curgând peste tigaie asemenea unei cascade. Tata nu prea a avut timp pentru noi niciodată, iar odată cu divorțul părințiilor noștri și noua familie a tatei, nu l-am mai putut vedea pentru luni întregi. Ceea ce mă afecta pe mine, dar pe Dave îl făcea să sufere foarte tare. La o adică, poate este el cel mai mare dintre noi, dar el e mult mai sufletist decât mine. Închid apa și las tigaia în chiuvetă, apoi mă duc spre masă, unde Dave stă cu capul sprijinit în mâini, îmi trag scaunul de lângă el și îi ciufulesc părul.

-Hei, poate ai noștri dragi părinți nu au timp de noi, dar ne avem unul pe altul. Mereu ne-am avut și așa va fi pentru totdeauna. Așa că lasă botul pentru ceva mai serios și hai să mâncăm, azi e o zi grea.

Mă ridic și-l trag după mine la frigider, unde scot ouă, legume, lapte, carne și cașcaval și începem să facem omletă. O mâncăm repede, apoi fugim în camerele noastre. Cursa a început. Mă îmbrac repede cu o salopetă și sacoul de școală, cu un mac pe ea. Îmi pieptăn la repezeală părul creț până îl simt suficient de drept și mi-l împletesc într-o coadă care îmi ajunge până la jumătatea spatelui. Arăta ca o dungă de sânge pe sacoul negru. Îmi iau rucsacul, căștile și ies să mă încalț. Până ajung în hol, îl văd pe Dave încercând să-și scoată șlapii din picioare. Un râs apare în mintea mea. Heh, se pare că farsa cu super-glue pe șosete chiar a funcționat.

-Ar trebui să mă proclam singură câștigătoare sau să te mai aștept mult, poate realizezi ceva și-ți schimbi șosetele.

-Fire-ai tu să fii, Mabel! Ce mai e cu farsa asta?!

Eu și Dave râdem, în timp ce el merge și-și schimbă șosetele. Eu îmi iau cizmele și îl aștept în coridor. După o vreme apare și Dave, cu tenișii lui albaștrii.

-Putem să cădem de acord că am câștigat și războiul farselor și cursa de dinaintea școlii. Îi zic și îi dau un cot și mână. Dar te las să câștigi cursa până la parter.

-Hmmm, totuși, dacă mă lași să câștig, nu mai are același farmec. Apropo, te simți bine? Arăți foarte palidă.

-Pft, omule, ar trebui să te vezi pe tine uneori. Câteodată arăți parcă dacă suflă unul spre tine te dă pe jos. Dar, ca să-ți răspund la întrebare, pur și simplu nu înțeleg la ce trebuia să ne mutăm aici. Nu am nimic nu Anglia, dar era mai bine în America. 

-Hei, înțelege că așa mai e viața. Nu e totul cum te aștepți să fie. Cred că am venit aici cu un scop.

-Iar eu cred că ar trebui să te faci filozof. Adică nu strică.

-Iar eu mai cred că ar trebui să te uiți pe unde mergi.

Abia atunci realizez că am ajuns la scări și am călcat în gol, așa că mă rostogolesc până la baza scărilor. Genunchiul stâng mă doare, dar asta nu contează. Dave ajunge în câteva secunde la baza lor și mă ajută să mă ridic.

-Hei, ești ok? Ceva rupt, sucit?

-O durere minoră la genunchi, măi, o nimica toată. Și iată că azi e ziua mea norocoasă. E a treia competiție pe care o câștig azi. Dar hai mai repede, pierdem autobuzul.

Fugim spre stație, unde autobuzul ajunge la vreo 5 minute după ajungerea noastră. Ne urcăm în autobuz. Drumul este unul liniștit, nu prea obișnuim să vorbim odată ce ieșim din casă. Eu stau cu nasul lipit de geam, asemenea copiilor mici, și urmăresc rutina orașului. Londra este uriașă, totul pare atât de intens, parcă urmează să se întâmple ceva uimitor la fiecare privire în care surprinzi frumusețea orașului. Londra are aerul acela liniștitor, dar misterios, poate de aceea plouă atât de des. Doar când te gândești cât de melancolică poate fi ploaia, dar câte distrugeri poate crea. Ajungem la stația unde trebuie să coborâm și pornim spre școală. Ajungem la școală, iar Dave scoate un "Wow" șoptit.

Noi nu citisem multe despre școală, doar că era o școală pentru copiii care chiar voiau să ajungă ceva măreț, cum ar fi judecători iuți la minte sau politicieni renumiți. Avea laboratoare performante, o sală uriașă de sport și biblioteci bine dotate. Un paradis pentru oricine avea în chip să studieze. Dar, când te uiți la ea, școala arată ca un mini oraș. Are patru clădiri așezate în formă de pătrat, cu coridoare de sticlă care să le lege. Fiecare clădire avea designul ei propriu. Prima era o clădire de un albastru asemenea cerului. Pe ea scria Lingvistică și apăreau diverse steaguri  cum ar fi cel al Angliei, Franței, Germaniei, Spaniei, Italiei, Chinei, Japoniei și altele pe care nu le cunoșteam. Lângă era o clădire de un galben prăfuit, unde apărea cuvântul Arte, alături de note muzicale, pensule și picături de culoare. În spate, era clădirea Științelor, de un verde asemenea frunzei, cu structuri moleculare, structuri anatomice și diferite reprezentări din fizică, asemenea circuitului electric sau legile fizicii reprezentate în desene simple. Iar ultima clădire era cea unde apărea Mate-Info, de un roșu apocaliptic, cu definiții matematice și cuvinte ce erau necunoscute mie, aparținând cel mai probabil din domeniul informaticii, tărâmul care îmi este necunoscut și cu care nici nu vreau să am contact.

Apoi observ un grup mare de copii, băieți și fete deopotrivă, și toți ceilalți se adună la porți. Oamenii se calcă pe picioare, se îmbrâncesc și abia atunci realizez că norocul meu s-a terminat și voi fi pe cont propriu de acum.

-Succes! îi zic lui Dave.

-Noroc! Îmi zice el în timp ce eu mă strecor printre oameni, cu gândurile rătăcind aleatoriu prin mintea mea.

Chiar voi avea nevoie de noroc. Va fi un an oribil.