Norocul Diavolului

CAPITOLUL 5

—Am nevoie de un doctor, gemu femeia și își strânse stomacul.

—Mă tem că trebuie să te mulțumești cu mine. Nu avem bani de doctorul tău.

Era o minciună. Damon Carter cunoștea cel mai bun doctor din Londra, domnul Leigh, doctor pe ale cărui servicii le folosea constant atunci când avea nevoie cu adevărat de îngrijire. Dar Damon nu avusese niciodată încredere în doctori. Doctorii obișnuiau să fure cadavre, să experimente pe copiii din mahala și să prescrie tratamente nefolositoare. Observând însă picioarele femeii care acum erau pline de carne vie, bășicile formate din cauza degerăturilor fiind sparte și curgând, cerând parcă o infecție, Damon se gândi că ar fi fost înțelept să îl cheme pe domnul Leigh. Asta sau putea să-și bată singur capul cu ea.

Lisa respira superficial, dar o făcea, așezată acum într-o parte și așteptându-și parcă sfârșitul. Îi observă genele mișcându-se, clipind des, încruntată.

—Ce se va întâmpla cu mine?, întrebă domnișoara Pomery.

Domnul Carter se îndepărtă, își scoase cizmele și le aruncă direct pe fereastra pe care apoi o închise. Începu să se dezbrace de vestă și își suflecă atent cămașa.

—Voi insista să faci o baie. Apoi, te voi ruga să vomiți în tăcere cât timp eu mă odihnesc puțin. Îți bandajăm picioarele...

—Știi bine că nu la asta mă refer, zise Lisa. Ce se va întâmpla cu mine în general? Am crezut că sunt grasă și urâtă. De ce m-ai cumpărat?

—Lisa, Lisa, Lisa, oftă Damon și lăsă personalul să intre în încăpere și să toarne apa fierbinte în cada lui din porțelan. Încep să mă întreb același lucru.

—Adică... adică te vei... vei face cu mine...?

—Numai la asta te poți gândi, Lisa?, o întrebă el pe un ton răstit, aidoma unui tată dezamăgit. Obrajii ei se înroșiră și se agăță de el când o ridică în picioare, îndreptând-o spre apa pe care o potrivise. Le făcu semn angajatelor lui să plece, din moment ce era clar că acestea trăgeau cu urechea, și o coborî în apa caldă. Grijă cu picioarele. Trebuie spălate, dar... dar cu grijă.

Privind-o, Damon își aminti de propria experiență cu degerăturile, dar în seara aceea tristă alese să sară peste o amintire care nu avea cum să fie în veci plăcută. Trupul Lisei începu să se relaxeze în apa călduță, observându-i ochii închizându-se încetișor.

—Nu dormi! O ciupi de braț, făcând-o să icnească. Trebuie să te speli. Nu te las în clubul meu mirosind a cerșetoare.

—Nu miros atât de rău!, se încruntă Lisa la el, testând apa călduță pe picioarele sale. Vai, cât mă ustură!

—Miroși mai rău decât un cerșetor, o contrazise Damon. Iar el avea de unde să știe cum mirosea unul, pentru că fusese cerșetor în copilărie. Dacă ești înțeleaptă, cât timp mă spăl puțin și eu îți scoți hainele și îți faci treburile. O văzu cum înghite în sec și începe să dezlege cămășuța ridicolă în care fusese îmbrăcată. Să îți speli și părul!, strigă la ea. Stă lipit de parcă te-ai dat cu pomadă.

Se îndreptă spre lavoar și se privi în oglindă. Era obosit și începea să i se facă din nou foame. Și începea chiar el să miroasă! Își îndepărtă rapid cămașa, ignorând icnetele, oftaturile și strigătele ei. Își săpuni bine mâinile și începu să își spele trunchiul până când mirosul de curat începu să îi invadeze nările. Se sprijini o clipă cu mâna de perete și privi în oglindă la reflexia din aceasta. Aparent, Lisa reușise să își bage picioarele în apă și începuse să folosească buretele pentru a îndepărta mizeria de pe sine. Așezată în genunchi putea observa fesele rotunde care erau atinse delicat de apă și părul care se clătea rapid. Era o culoare neobișnuită, una pe care nu crezuse că o mai văzuse vreodată la un lord, ceea ce îi făcea povestea și mai greu de crezut. Arăta însă ca fiica unui lord, cu pielea ei moale, sensibilă, cu profilul care urla aristocrație. Nu știa dacă era într-adevăr fiica unui duce, dar cu siguranță nu putea fi o simplă copilă din mahala așa cum fusese el. Nu semănau absolut deloc.