Cruel Summer

Capitolul 20

Gonesc pe străzi și cu cât mă apropii mai mult de destinație, nu știu dacă roșcata își va ține cuvântul sau nu. Nu mi-a dat un răspuns la mesajul din această dimineață. 

Însă, sunt surprins. Când intru pe strada cafenelei părul roșcat și lung îmi sare imediat în ochi. A venit, așa cum a promis. 

— Bună dimineața! Să știi că am dormit bine, nici nu opresc bine mașina că se apropie și îmi deschide ușa. 

— Bună, Vanessa! Mulțumesc că ești aici și că mă ajuți cu acest plan, îi vorbesc de îndată ce cobor și îi ofer un zâmbet.

E îmbrăcată sport, așa cum am văzut-o prima oară. De un roz pastel, compleul îi scoate în evidență părul, chipul senin și corpul perfect, de fostă balerină. 

— Relația dintre o fiică și tatăl său este cea mai importantă pentru aceasta. Și cum Autumn îmi e dragă, nu pot să stau deoparte. 

O ia înaintea mea spre cafenea și vorbește cu o așa sinceritate, se citește în tonul ei calm și nici nu trebuie să o privesc ca să știu asta. 

— Ceea ce-mi spui îmi dă de înțeles că ai o relație specială cu tatăl tău, o urmez și dintr-un instinct necunoscut, îmi trec brațul pe după mijlocul ei. 

Tresare, în prima clipă, dar se relaxează destul de repede și își ridică capul, privindu-mă.

— Observ că deja vrei să mă cunoști. Și da, mă înțeleg foarte bine cu el, dar și cu mama. Sunt părinții pe care și i-ar dori orice fată, îmi răspunde. 

— Și părinții mei sunt perfecți, atâta tot că de câțiva ani, într-o vară, ceva neașteptat ne-a zdruncinat relația.

Doar Killian știe adevărul, pe lângă familie.  Și uite că acum îi dezvălui ceva Vanessei, în încercarea de a ne cunoaște reciproc. 

— Acum doi ani, tot într-o vară, și familia mea a fost zdruncinată din cauza Celiei, sora mea. Însă încercăm să ne revenim. Și cred că și voi ar trebui să faceți asta, pentru Autumn. Dacă nu își mai are mama alături, are nevoie de tine și de bunici, de toate persoanele ce o iubesc și îi vor binele.

O ascult și o privesc, o admir pentru atitudinea de care dă dovadă în fața mea, bărbatul care a jignit-o. 

— În acest caz, are nevoie și de tine, îi vorbesc și ajungând în fața chelneriței, cerem două cafele și două mic-dejunuri. 

— Dacă vom deveni prieteni, atunci mai mult ca sigur voi fi și eu în viața ei.

Ziceam zilele trecute că nu o vreau în viața ei. Iar acum afirm singur că fiica mea are nevoie de Vanessa, de bunătatea ei.

Cu cele comandată în mâini, ne întoarcem la mașina mea și pornesc spre pădurea ce știu că se află în apropiere. Acum câțiva ani, imediat după moartea neașteptată a soției mele, am început să iau lecții de tras cu arma la un poligon din apropiere. Și așa am descoperit și cafeneaua și pădurea frumoasă din zona asta. 

***

— Ce s-a întâmplat cu Autumn? De ce ai spus că o poți pierde? 

Stăm pe o bancă din parc, bucurându-ne de aerul curat și de mâncarea cumpărată, când îmi pune întrebările la care pot spune că mă așteptam. 

— Nu am găsit nicio bonă și a trebuit să aranjez cu părinții mei sau ai mamei ei. Și ea voia să stea cu toți patru, dar nu să se ducă la ei acasă, unde practic sunt vecini. Nu am fost de acord să-i aduc pe toți la mine acasă și așa s-a enervat super tare, a început să le zică că sunt cel mai rău tată, că am greșit mult față de ea și de oamenii din jur. 

Nu am de ce să-i ascund ceea ce s-a petrecut, având în vedere că ea e dispusă să îmi ușureze munca. 

— Sunt sigură că nu crede în acele cuvinte pe care le-a spus. Când suntem mici, obișnuim să vorbim mult și prost și fără rost, uneori. Te va ierta până la urmă și își va cere scuze pentru că e o fată bună. 

Cred întru totul în ceea ce rostește. Și mă face să zâmbesc, spunând că fata mea e bună. E oarecum o recunoaștere a faptului că nu am eșuat în ultimii ani în care m-am ocupat singur de ea. 

— Voiam să te întreb... De unde ști locul ăsta? E mai la periferie și pare cam nepopulat, își bea din cafea și privește spre copacii măieștri din jurul nostru. 

— La câteva sute de metri distanță este un poligon. Acum câțiva ani am vrut să învăț să trag cu pistolul și așa am ajuns aici, în zonă. Și cum mi-a plăcut tare mult, am continuat să mai vin prin pădure.

Nu știu de ce am privirea fixată asupra ei, dar atunci când aude de pistol, de poligon, chipul ei pălește. Toată buna dispoziție, zâmbetul de mai devreme, tot se duce, dispare lăsând în urmă... frică, poate? Dar de ce? Nu înțeleg.

— Vreau să plecăm de aici. În acest moment! se ridică și strigă la mine. 

Nici nu așteaptă să zic ceva că și fuge spre ieșirea din parc. 

Îmi ia câteva secunde să reacționez, dar mă ridic și eu și fug după ea. O prind din urmă, cu puțin noroc. Și îi cuprind corpul cu brațele mele, o opresc în loc.

— Vanessa... ce e cu tine? tremură atât de puternic și fără oprire. 

Brațele ei îmi cuprind mijlocul și își lasă capul pe pieptul meu. Lacrimi îmi udă cămașa, ea încă tremură... iar eu nu înțeleg ce se întâmplă și ce e cu ea, de ce a reacționat așa.

— Te rog, du-mă de aici. Nu suport gândul că sunt la sute de metri apropiere de persoane incompetente care au un pistol în mână.