-Rose,liniștește-te. Nu se întâmplă nimic,nu este nimeni aici.
-Ba da mamă,era cineva sau ceva aici. I-am simțit respirația.
-Nu era nimic aici,crede-mă. Haide înapoi în pat.
-Okay..
Ideea e că nimeni nu mă înțelege. Chiar am simțit multe chestii stranii până acum.Mama încă crede că sunt un copil de 5 ani care crede în fantome și tot așa. Dar chiar se întâmplă ceva cu mine. Faptul că aud voci de nicăieri și văd persoane nu e ceva neobișnuit. Mi se întâmplă asta de mult timp. Dar sunt genul de fată care ține în ea tot. Dar nu mai suportam,să știu că aud toate astea. Dar la ce m-a ajutat să spun părinților? Mama nu mă crede,iar tata spune că sunt aproape pshihopată.
E dimineață. Razele soarelui își fac apariția repede. Dar la ce ajută atâta timp cât știu că nimeni nu mă înțelege?
Mă duc la școală. Sunt de servici pe hol așa că trebuie să verific toate clasele la plecare. Clasa 168. Ultima clasă. Deschid ușor ușa pentru a nu deranja ora, dacă este oră.
Lumina este stinsă,semn ca nimeni nu este acolo. Mă duc până la catedră și văd un băiat în ultima bancă,parcă vorbind cu cineva.
-M-ai speriat.
-Scuze,speri ca mulți oameni.
-Te înțeleg. Ce faci aici?
-..dar tu?
-Sunt de servici pe hol. Mă pregăteam să plec acasă. Ai de gând să pleci și tu ?
-Da sigur. ridicându-se din bancă.
-Eu sunt Rose. Tu ești?
-Un anonim.
-Ce?
-Cum ai auzit. Un anonim. *și pleacă*
-Stai ! Unde ești? Se pare că a dispărut în umbră. Foarte ciudat.
Încui ușa și plec spre casă. De ce acel băiat nu mi-a spus numele lui? Popularitatea ce să zic.
★★★
primul capitol dada.
e plictisitoare,dar sperăm să vă placă.
aceasta a fost ca o introducere. (;
