Cruel Summer

Capitolul 3

— Ești sigură că vrei să lucrezi în orașul ăsta, să te plouă în fiecare zi? îmi întreb prietena, mai în glumă mai în serios și-mi iau privirea de la geam, întorcându-mi-o spre ea.

Părul lung, de un brunet natural îi vine în față și se străduiește să și-l dea din ochi pentru a avea spor în ceea ce face. Cum mâine urmează să meargă la firma unde va lucra, deja e pusă pe treabă, își face ordine în cameră și mai apoi vrea să mă scoată la cumpărături. Eu, în schimb, nu mă grăbesc, o să am îndeajuns timp să-mi organizez camera.

— Mă voi obișnui, cred... ridică din umeri, vrând să pară indiferentă în fața mea, chiar dacă știe că o cunosc mai bine decât oricine.

Nu doar că o știu la fel cum știu pe de rost coregrafii, pași din balet și orice ține de această pasiune, însă am și crescut împreună, oarecum. Mamele noastre s-au întâlnit în parc, pe când noi eram bebelușe. Au împărtășit povești, experiențe, sfaturi și au continuat să se întâlnească de-a lungul timpului, ne-am jucat împreună, iar odată ce am fost conștiente de ce ne înconjoară nimic și nimeni nu a putut să ne mai despartă.

Și cu toate cele, suntem pe cât se poate de diferite. Mamele noastre au trebuit mereu să gătească dublu, un fel de mâncare pentru mine, altul pentru Melania. Dacă mie îmi place ceva, e clar că ei nu. Și invers. La școală și în liceu una dintre noi a excelat la o parte din materii, fiind mediocră la celelalte și invers. Iar lista deosebirilor dintre noi este imensă, mi-ar lua foarte mult să le înșir. Însă, nici noi nu știm cum se poate așa ceva. Nu e vorba de un răsfăț și că am acționa impulsiv, pur și simplu suntem paralele.

Dar ne iubim și am face orice una pentru cealaltă. Asta e tot ce contează.

Eu iubesc temperaturile reci. E ușor de ghicit că ea nu, ei îi place căldura. Tocmai de-asta mă îngrijorez că-i va fi greu. Până și mie îmi este, puțin așa, însă aici este de vină perioada lungă în care am fost înconjurată doar de temperaturi mari sau am stat între patru pereți.

— Știu de ce întrebi... însă, mi-am dorit mult să lucrez pentru această firmă și voi reuși să trec peste neplăcerile cauzate de frig și ploi. Cu atât mai mult că te am alături.

Rememorând trecutul și amintiri de-ale noastre nici nu bag de seamă când lasă totul împrăștiat și vine să mă îmbrățișeze.

— Atâta timp cât tu ești bine, voi fi și eu. Nu cred că ți-am spus asta înainte să se întâmple ce s-a întâmplat, dar... Sufletul meu e complet doar când suntem amândouă bine, din toate punctele de vedere. Ești sufletul meu pereche, iar eu probabil că sunt al tău. Și nu, nu e vorba de iubirea dintre un bărbat și o femeie sau de iubirea dintre persoane de același sex. E vorba de o prietenie... Prietenia noastră e mai puternică decât orice și nu urmează tipare impuse de societate. Nimeni și nimic nu se poate interpune între noi, s-ar arde rău dacă ar încerca.

— Poate că nu sunt bine în acest moment. Și mai mult ca sigur va trece ceva timp până să fiu. Însă te am alături și merg înainte spre viitor și spre ce îmi este pregătit.

O strâng puternic în brațele mele și lacrimile îmi curg pe obraji. Chipul mi-a fost ud de lacrimi, însemnat de durerea pricinuită de acea tragedie, o bună perioadă. Însă nu am cum să nu mă emoționez și să nu permit lacrimilor să curgă atunci când am parte de un așa discurs.

Are dreptate. Nu ne-am spus cuvinte mari înainte, cu toate că eram amândouă conștiente de cât de importante suntem una pentru cealaltă. Însă acum lucrurile se vor schimba, în bine, măcar pe unele planuri. Am timp și-mi voi face timp pentru persoanele iubite, le voi spune tot ceea ce simt și mă voi asigura că știu că voi fi bine, iar totul datorită lor.

— Ce zici să lăsăm totul baltă pe azi? Comandăm ce ne place nouă cel mai mult, ne ascundem în dormitor și băgăm un maraton de filme sau un serial.

Oferta ei este tentantă. Însă după atâta timp petrecut în interior, chiar și obosită și tristă cum sunt, parcă nu vreau să facem asta.

— Am o idee și mai bună, îi vorbesc și rup îmbrățișarea, ștergându-mi lacrimile de la ochi cu mâneca cămășii ce-o port.

— Ce idee? mă întreabă și procedează la fel de copilăresc ca mine, iar asta mă face să râd căci este prima oară când facem același lucru.

— Ne îmbrăcăm bine și o luăm la pas. Mergem la un restaurant să mâncăm, iar apoi la ce film găsim la cinematograf.

— Promițător planul, dar nu știu dacă avem astea în apropiere, îmi răspunde repede.

La cum o cunosc, faptul că se strâmbă înseamnă că nu îi place că ar trebui să o luăm pe jos prin frigul de afară, însă zâmbetul slab ce se înfiripă spune că e fericită că iau inițiativă și că doresc să fac ceva pentru a-mi reveni.

— Am privit pe geam tot drumul de la aeroport până aici și am văzut eu un cinema și câteva restaurante ce arătau bine de afară, i-o întorc și își strânge buzele, știe că nu are cum să îmi mai conteste ideea.

— Bine, mormăie încet printre buze. De data asta facem așa cum vrei tu. Dar data viitoare mergem pe alegerea mea.

— Mi se pare corect, îi răspund și mă întorc cu spatele, vrând să ies din camera ei pentru a merge în a mea.

— Cred că am mai spus-o... Însă mă bucur că ești aici cu mine, că ai acceptat. Și îți promit că nu te voi abandona, în orice moment vei avea nevoie de mine voi fi aici, brațele ei mă ajung din urmă și îmi înconjoară mijlocul.

Dintotdeauna ne-am dorit să locuim împreună, dar pasiunile diferite și planurile de viitor care nu se potriveau, ne-au împiedicat. Da, am dormit cu zilele una la alta, poate chiar și săptămâni, dar această experiență este diferită.

— Și eu mă bucur - chiar dacă circumstanțele ce ne-au adus în acest punct nu sunt îmbucurătoare - îi răspund, lăsând ultima parte în gândul meu.