Hardware Heart

Noi suntem devianți - Partea a doua

După două săptămâni, pot să spun că ne-am acomodat. Restul devianților acum ne consideră prieteni de nădejde, după cele trei misiuni pe care le primisem. Au fost destul de grele, dar ne-am putut descurca, căci am fost împreună, și am lucrat ca o echipă.
Mă trezesc într-o dimineață din a treia săptămână, într-o cameră cu totul nouă. Era vopsită în roz, cu draperii și decorațiuni parcă făcute din aur. Rachel era lângă mine, dormea liniștită. Dau să mă mișc puțin, dar o simt cum se trezește, deci mă întorc spre ea.
-Bună dimineața, îmi spuse aceasta și zâmbește.
-Bună, îi spun eu și mă ridic din pat.
Rachel se ridică și ea, privind pe fereastră.
-Frumos din partea mamei tale că ne-a dat o cameră nouă.
-Deci camera era a ei? întreb eu.
-Cred că da.
-Păi și restul devianților?
-Crede-mă, au camere la fel de bune. Am văzut cu ochii mei.
-Te cred, râd eu și privesc pe geam pentru un moment, după care merg să mă pregătesc de exercițiile matinale.
Îmi pun toate lucrurile în ordine, și ies din cameră, cu gândul de a face niște ture de rezistență. Îmi fac un semn în locul unde ar trebui să încep, și după niște întinderi și răsuciri, eram gata să alerg. După vreo trei ture de alergat, o văd pe mama cum se oprește în fața mea.
-Bună dimineața, îi spun eu și îi zâmbesc.
-'Neața, David, îmi spuse ea, de parcă m-ar fi confundat din nou cu altcineva. Era a nu știu câta oară într-o săptămână când îmi spunea pe alt nume.
-Sunt Max, nu David. Nu ăsta era numele pe care mi l-ai pus?
-Iartă-mă, sunt prinsă în atâtea probleme, săptămâna asta  e destul de complicată, pentru că ne pregătim să mutăm tot de aici spre Boston.
-Stai, de ce?
-Păi, până ajungem spre Detroit, va dura destul de mult, că nu avem sufieciente resurse.
-Oh, acum înțeleg.
-Mai târziu, vreau să ne vedem toți în biroul meu, prin toți mă refer la tine, Rachel și North.
-Știu la care "toți" te referi, zic eu și îi zâmbesc, după care plec spre camera mea, vrând să mă schimb de haine.
Când intru, văd pe cele două cum râdeau de zor. Pare că devianții își descoperă emoțiile treptat, și nu le au pe toate din prima. În orice caz, am mers lângă ele.
-'Neața Max, zâmbește North și îmi face discret cu mâna.
-Oh, nu am vrut să deranjez discuția, am venit doar să-mi schimb hainele
-Nu ne-ai deranjat deloc.
-A, mama a zis să mergem toți în biroul ei, probabil avem o nouă misiune sau ceva.
-Am înțeles, spun fetele în cor și mergem toți trei către mama. Ajunși în birou, ne fusese dată o nouă misiune pe care "numai trio-ul o putea face". Cred că asta era o scuză să nu piardă alți oameni, dar mă rog. Totuși, această misiune decidea soarta tuturor devianților, deoarece trebuia să furăm un camion plin de componente pentru aceștia, dar și de sacuri de "sânge albastru" . Era destul de greu, dar nu puteam da înapoi, deoarece printre acei devianți erau și cei doi îngeri păzitori ai mei. Oricum, ne pregătim de plecare, North luându-și pistolul, pentru orice eventualitate.
Când eram pe drum, cele două tot râdeau și discutau chestii feminine. Mă bucuram în sinea mea, pentru că știam că am făcut alegerea bună, și pentru că erau mai bune la suflet decât un om. Oricum, ajungem în locul marcat pe GPS, doar că intervenea o problemă, și asta ținea de infiltrare. Erau paznici cu arme, era destul de greu să intri printre ei. Norocul nostru era că printre ei erau și două fete, puțin mai tinere, una cu par ondulat, vopsit în roz și albastru deschis, ochi albăstrui, și mai scundă, în timp ce cealaltă avea părul brunet și ochi roșii, sau mă rog, lentile roșii, care erau paznice, și care intrau în camera al cărui geam pândeam noi. Era un vestiar numai al lor, presupun că s-au pus mulți bani în așta.
-Am o idee, mai întâi, trebuie să ne infiltrăm în vestiarul lor, sau să mă ajutați să intru acolo. Cred că acele fete m-ar putea ajuta.
-Cum să te ajute? Ai înnebunit? întrebă Rachel ce îmi dă două palme ușoare.
-Nu, doar că le cunosc pe ambele, sunt niște prietene de familie, sigur m-ar ajuta.
-Ești sigură că nu sunt împotriva noastră?
-Așa sper, mă ajutați sau nu?
North oftează, privind în mai multe părți, după care îmi face o treaptă cu mainile ei, intrând pe geam.
Ajuns în vestiarul lor, mă ascund după un perete, auzind niște discuții.
-Hei, la ce te gândești? Întrebă prima pe cealaltă.
-Păi, mă gândesc că sunt niște androizi care au emoții, pe care am fost forțată să-i omor. Bine, nu am făcut-o, am știut unde să trag încât să pară că am facut asta.
-Știi... Ai facut bine că nu ai tras în acei androizi și i-ai lăsat să scape.
-Sper ca ei să fie bine. Nu mi-aș ierta asta dacă ar muri.
-Știi că am putea fi arestate pentru asta,nu?
-Să mă aresteze, că eu nu vreau decât să existe egalitate între toți.
Auzind discuția, începeam să oftez, și când dau să plec, mă impiedic și cad pe gresie. Fetele își îndrept privirea și armele spre mine.
-Max? Tu ești? întrebă prima.
-Bună, Kaira și Rose, scuze că am dat buzna așa, dar am nevoie de ajutor.
-Cum ai reușit să te urci aici? întrebă Rose și se apropie de mine.
-Păi...am auzit discuția voastră și voiam să vă cer ajutorul. Am o... să spunem că m-am alăturat unui grup mare de devianți, ce vor ori să se alăture revoluției, ori să scape din oraș. Numai că avem nevoie de resurse.
-Stai... Tu ești cu ei acum? Și presupun că tot ei te-au și pus în misiune, doar pentru că ești om.
-De fapt... am făcut-o din proprie inițiativă, pentru doi androizi care îmi sunt prieteni foarte buni, spun eu și mă pun ușor în genunchi.
-Vă rog ceva, am nevoie de uniformele voastre, căci trebuie să luăm un camion din acele resurse. Ei vor muri dacă vor mai rămâne mult fără ele, și nu îmi doresc asta.
Kaira o privește pe Rose, care oftează și îi dă hainele de paznici.
-Stai, de ce să o facă ei, hai să scoatem noi camionul, dar cu o condiție.
-Ce condiție?
-Nu ne place să vedem androizi care sunt ori distruși, ori au câte ceva pe față sau corp. Nu sunt doar niște mașinării, dar sunt mașinăriile noastre, așa că vrem sa ne alăturăm
-Cred că merge, spun eu și fug spre fereastră.
-Cum merge? Întrebă Rachel ce voia să mă scoată de acolo.
-Stai liniștită, am vorbit cu ele, și ne vor scoate camionul, cu tot cu resurse.
-Atât de ușor a fost?
-Așa pare, bine, se vor alătura nouă după asta, că ar fi rău pentru ele dacă ar rămâne pe aici.
Cele două fete vin lângă mine. Rose o privește lung pe North, după care se apropie și o luă în brațe.
-Ce dor mi-a fost de tine, credeam că nu te mai văd.
-Mă știi pe mine să plec?
-Presupun că vă cunoașteți, spun eu și mă uit la cele două care se țineau în brațe.
-Dap. Rose m-a ajutat cu multe lucruri, și m-a învățat totul ce ține de emoții.
-De asta tot auzeam de la tine citate și, în general, replici pe care numai ea le-ar spune, râd ușor, în timp ce o văd pe Kaira cum îmi face semn să vin cu ea, să luăm camionul.
Mă uit la ea și dau afirmativ din cap, după care mergem ambii spre camion.
-Ești în regulă? întreb eu văzând că ceva nu e bine.
-D-da, sunt bine...Nu am nimic.
-Știi că îmi poți spune orice, nu?
-Nu sunt în apele mele acum, și știi și tu că nu ar trebui să mă enervezi atunci când sunt deja.
-Bine, gata, nu te enervez. Voiam să știu dacă te pot ajuta cu ceva.
-Cu ce să ajuți? Nu ai cu ce să ajuți în certurile de familie.
-Î-imi pare rău că treci și tu prin asta. Te sfătuiesc să vorbești cu ambii, și poate va fi bine.
-Ești sigur?
-E o șansă mare. Nu trebuie să te enervezi mereu, poți răni oamenii la care ții cel mai tare.
-Nu asta, ești sigur că ești aceeași persoană? Înainte nu erai așa.
-S-au întâmplat niște lucruri care m-au întărit, cred. Mai întâi bătăile cu tata, apoi anumite misiuni care m-au făcut să mă îndoiesc de mine.
-Nu...nu știu ce să zic... Îmi pare rău că ți s-a întâmplat asta, dar îmi pare bine că ai scăpat de el.
-Mulțumită fetei ce e între Rose și North, și cea care le face să râdă, fac eu semn subtil către Rachel.
-Am înțeles. Dar tu? Nu aveai iubită?
-Ba da...dar ne-am despărțit recent, pe motiv că nu ne mai potriveam deloc. E o scuză penibilă pentru a spune că ai găsit pe cineva cu bani mulți, și sincer nu m-a deranjat. Am trecut prin mai rele, râd eu și mă urc alături de ea în camion, după care alături de ceilalți, mergem spre ascunzătoare. Misiunea a fost ușoară, poate prea ușoară, și începeam să cred că se va întâmpla ceva. Oricum, drumul a fost bine pus la punct, fiind mai lung decât cel pe care am venit, ca să nu trezim suspiciuni. Mă uitam pe geam, admirând peisajul, în timp ce auzeam râsetele fetelor. În sinea mea m-am bucurat pentru ele, dar când mă uitam la mine, nu știu, nu mai eram deloc bucuros.
-Max, hai și tu să stai cu noi, aud din spate.
-Nu mulțumesc, sunt în regulă aici. Continuați-vă conversația, că nu vreau să o stric.
Rachel mă privea atent, parcă știind că ceva nu e în regulă cu mine, și oftează.
Ajungem după vreo jumătate de oră la intrare în ascunzătoare, dar ceva nu era în regulă. Porțile erau larg deschise.
-Ce s-a întâmplat? Întrebă Kaira și se dă și ea jos din camion.
-Nu știu, dar nu e de bine. Mai ai arma cu tine?
-Nu plec fără ea nicăieri, zise fata mândră de ea, și își sărută scurt pistolul. Era unul nou, cred că era modelul full-auto al G22, de culoare albă.
Restul fetelor se dau și ele jos și ne întreabă dacă e totul bine. Mă uit în curte, și găsesc o scândură mai groasă, nu foarte mare, dar părea rezistentă.
North își scoate și ea Makarov-ul și intră prima, urmat de mine și de restul. Peste tot găseam cadavre ale devianților, dar și ale unor soldați din trupele speciale.
-Ce s-a întâmplat aici? Întrebă Rachel ce luă o armă găsită pe jos de la unul din ei. Era un MP5 cu amortizor, și o țintă cu laser.
-N-nu am habar, dar nu cred că vom avea șanse să găsim pe cineva în viață, raspunse Rose ce tot pășea pe lângă ele.
Eu nu știam cum să mai reacționez. Priveam tot locul, și observam numai sânge. Speram ca mama să fie în regulă, cu toate relele ei, tot îmi e mamă, se trage linie la greu.
Deodată se aude un glont și două replici din biroul central.
Ne apropiem ușor, și când am intenția să dau buzna, doi oameni înarmați ies de acolo, în acea cameră fiind încă cineva, cu un glonț în cap. Acei soldați sunt întâmpinați de noi, cărora le făcusem cadou o bine meritată odihnă, mai mult sau mai puțin forțată, și când dau să intru în cameră, văd și cine era acea persoană. Mama era în fața mea, cu un reportofon într-o mână, și cu gloanțe pe tot corpul. Gemea de durere, în timp ce își privea rănile. Ajung lângă ea, tremurând tot.
-M-Max... Nu am reușit...
-Încă putem să te vindecăm,nu?
-Mă tem că... că e prea târziu. Trebuie să fugiți, acum...
-N-Nu, nu pot...
-Trebuie, sau vine încă o armată și veți muri și voi.
-Nu te las în urmă! Strig și dau să o ridic, dar nu reușesc.
North și Rachel apar și ele în cameră.
-Ce s-a întâmplat? întrebă North și se apropie de mama.
-Te rog...Ia-l pe Max și fugiți din ascunzătoare... Un nou echipaj va veni să ia tot.
-N-nu se poate să ia planurile.
-Le ai în memorie... ți le instalasem în somn, în caz de orice. Mergeți... mergeți în New York, acolo vă veți întâlni cu liderul unui alt grup de Devianți... Dați discul ăsta, să știe că veniți de la mine...
-Așa vom face, zice ea și luă acel disc...
-Acum fugiți, până nu va exploda clădirea, spuse mama, și când dau să mai zic ceva, văd cum ea scoate o telecomandă cu un singur buton, și cu ceva ecran. Deodată, sunt tras de glugă de Rachel, și când toți ies afară, vedem cum toată clădirea începe să se dărâme.
-Haideți în mașină! Strigă Kaira, ce reușise să pornească una din cele ce erau deja, și când urcăm toți, ea calcă pedala până la maxim, ajungând în afara orașului în doar cateva minute.
Ieșisem din Washington D.C., orașul pe care l-am considerat casă timp de 15 ani, dar care va rămâne mult timp orașul care mi-a marcat viața.
După ceva timp, ne oprim lângă niște stânci, înserându-se de vreo 20 de minute. Adunasem niște bani, și resurse, cât să avem ceva până ajungem acolo. Mă puneam pe una din ele, și țin minte că văzusem în mașină ceva player portabil. Cred că era vechi, poate de pe vremea când mama era copilă. Oricum, o scot și pun acel disc în el.
"Kenny, dacă auzi asta, înseamnă că baza mea a fost distrusă, eventual cu mine în ea, și dacă au adus-o niște oameni, aceia sunt singurii supraviețuitori din ascunzătoare, și au venit cu planurile viitoare pentru revoluție. Chiar sper că unul din ei e Max. Nu mi-aș ierta moartea lui niciodată, nici de aș fi în lumea de apoi. Dacă e unul dintre ei, vreau să-i lași partea asta din mesaj intactă, căci vreau să-i spun ceva: Max... știu că nu am fost o mamă bună, chiar îmi pare rău că te-am făcut să suferi... dar vreau să știi că te iubesc foarte mult, și că pentru mine, tu mereu vei fi cel mai bun. Sunt foarte mândră de tine; știam că am un copil titanic încă de când te-am auzit gângurind pentru prima oară...și sper să rămâi o stâncă, chiar și atunci când va fi și mai rău.... Adio fiule, ai grijă de Rachel și de North."
Țineam acel player în mână, fără să zic nimic. Credeam că totul se destramă în fața mea, și eu nu mai am ce face, nimic din ce încercam nu avea un rezultat bun. Deodată, simt o îmbrățișare călduroasă. Kaira venise lângă mine, auzind și ea ce s-a întâmplat, și începuse să plângă încet. Fusese foarte importantă pentru ea, la fel de importantă cum a fost pentru mine. O iau în brațe și eu, cu intenția de a o liniști, cu toate că și eu aveam nevoie de asta. Acum tot ce așteptam era să ajungem în New York, pentru că sincer, voiam deja să terminăm o dată cu asta. Dacă forțele speciale vor război, atunci război vor primi, chiar dacă e împotriva firii mele.