Psyche

•6•

°Trei săptămâni mai târziu°

   —Tony, prinde de colțul ăla, te rog! Prind mai bine cutia și ridic încercând să o bag în apartament.

În momentul de față regret că am refuzat să mănânc spanacul.

   — Amelia,jur că nu te înțeleg, de ce nu ai vrut să le ducă direct în casă?
Chiar trebuie să le cărăm noi atâtea etaje ?

Sinceră să fiu mă întreb și eu ce a fost în capul meu când am refuzat ajutorul celor care au livrat coletele cu mobilier.
Adica nu le car eu șapte etaje în spate dar tot este ceva de mers de la lift până la ușa apartamentului. Dar atâta timp cât am mintea ocupată nu mă pot plânge chiar atât de tare,probabil o voi face când mă va durea spatele dar o să merite.

   — Este ultima, parcă te lăudai că faci exerciții cu greutăți mai mari decât astea?

Deschid ușa apartamentului cu cotul și acum mă gandesc unde să mai pun cutia. Deja este ocupat aproape tot spatiul din toate camerele și sunt nevoită să las ultima cutie pe hol.

   — Ame,una îi sa faci exerciții și alta-i să cari mobilă de la ora șase dimineața până la ora, se uită la ceasul de pe mâna, șapte seara.
Șapte seara!?
Șocat repetă ora ca un papagal ce tocmai a fost mituit cu recompensă.

   — Fac cinste cu cina!? Încerc să dreg situația și chiar îmi reușește cu toate că voi avea gaură în portofel după.
Tipul asta mănâncă pentru o familie întreagă.

   — Ți-am mai spus cât de dragă îmi ești?
Vine spre mine și mă strânge în brațe după care mă ciufulește.
Jur că are ceva cu părul meu, de cand îl știu are o plăcere să mă ciufulească de parcă pentru asta s-a născut.

   — De fiecare dată când îți dau mâncare.
Haide până nu mă răzgândesc!
Iau cheile de la ușă și aștept să iasă zâna ca să o pot încuia.

   — Aleg eu unde mergem sau ai tu o idee? Întreb in timp ce ne îndreptăm spre parcarea subterană.
Acum că stau și mă ma gândesc despărțirea de Caleb mi-a făcut și bine pe de-o parte, simt că mă pot bucura iar de ceea ce adoram când eram doar prieteni, simt că pot fi din nou eu, Amelia care nu se gândește de două ori și face ce o taie capu, Amelia cea teribilistă.

   — Hmm, depinde cât de falita vrei să ajungi după cina asta, adică te pot duce să mâncăm fomfleuri sau pur si simplu mergem și noi la McDonald's.
Dar după ziua de azi cred că merit și eu o cină consistentă deci zic să te pregătești emotional.
Îmi întinde casca si așteaptă să mă urc.

Îmi dau ochii peste cap si mă prind bine de el în timp ce el porneste de pe loc cu un scârțâit de roți.
Mi-a fost dor de asta.

După un drum de aproximativ douăzeci  de  minute ajungem la locul lui preferat, rulota lui Andy cu burger, sunt fenomenali nu am să mint.

   — Dacă ăsta-i mirosul falimentului o să-l accept cu zâmbetul pe buze.
Ne dăm jos de pe motocicletă si ne îndreptăm spre Andy care este surprins sa ne vadă.
Nu am mai fost de foarte mult timp aici.

   — Mai sa fie, dar vad eu bine? Este chiar Ame a mea? Vin-o aici bombonică! Întinde brațele la fel cum o făcea si cand eram mica și nu stau pe gânduri, fug și ma las purtată de îmbrățișarea lui plina de dor,dragoste și  amintiri.
Andy mi-a fost si îmi este ca un tată, un tată pe care nu am avut șansa să îl am cu adevărat. Când am avut nevoie el a fost mereu acolo și regret enorm ca nu am mai trecut pe la el de când mi-am început relația cu Caleb. Spunea că este doar un bătrân ce caută afecțiune insa tind să cred ca de fapt eu eram acea care cauta afecțiunea si probabil iubirea unui tată.