invincibil:obligat

Prolog

- Ești sigur că nu merită o șansă? S-a străduit să îți atragă atenția timp de săptămâni bune, Mikey.

- Încă mă gândesc, Ken-chin, am răspuns cu privirea ațintită asupra cerului înstelat. Mintea mea era din plin copleșită de gânduri hidoase.

Îmi e destul de greu să mă detașez de trecut. Dacă trădezi și ești trădat e karma și atât, dar când încerci să reunești un grup de oameni și se găsesc vreo doi să-ți întoarcă spatele dintr-o dată...atunci nu cred că mai e vorba de nimic altceva decât ghinion curat. Am avut nenumărate momente de cumpănă, clipe pentru a contempla la ceea ce se petrece între oamenii cu care relaționez, dar niciodată nu am putut găsi partea mea de vină în conflictele care s-au ivit atât în banda Toman, cât și în afara ei. Unde, cu ce greșeam, și de ce o făceam constant? Nu urmăream un scop ce nu putea fi îndeplinit. Ce anume ar fi trebuit să strig în fața membrilor alianței mele pentru a evita neînțelegerile? Mulțimea avea propriile speranțe, aspirații, dorințe și vise. De cealaltă parte, eu nu puteam decât să-mi păstrez atitudinea de lider, luând hotărârile cele mai bune pentru ei. Când am simțit că e necesar, am îndulcit tensiunea întrunirilor cu câteva glume nevinovate...

,,-Mitsuya, ieși de după afurisitul ăla de monument! N-o să-ți ridice nimeni statuie dacă mai tragi cu urechea. Cui dracu ai să-i povestești ce vorbim noi aici, argint viu?"

Și atunci râdeam cu toții, unii mai mult ca alții. Eram uniți și, fără îndoială, voiam mai mult de la Toman.

,,150 de indivizi laolaltă care se bazează pe conducerea mea", îmi ziceam, surprins în sinea mea. În doar doi ani, ajunsesem să fim atât de mulți, iar acela nu era decât începutul. Uneori îmi venea să plâng de fericire, alteori mă îngrijoram prostește, deoarece eram conștient de obstacolele ce aveau să apară negreșit. Până la urmă, la 15 ani ai tupeu destul cât să-ți setezi singur limitele, de parcă adrenalina te iubește și tu ții la ea mai mult ca la orice altceva. Nu puteam să dau înapoi, să mă predau sau să cedez în fața rivalilor mei. Ce fel de exemplu aș fi dat? Cu siguranță am fost un comandant...pe măsură.

Și cu toate acestea, nu s-a dovedit a fi îndeajuns.

După ce ne despărțeam, în miez de noapte, rămâneam singur cu Draken și mai schimbam vreo două vorbe. Îmi inspira încredere și mă puteam controla în prezența lui. Nu întâmplător era vicecomandant, unul dintre puținii oameni care nu-mi răsplăteau eforturile cu ignoranță și dispreț. Nu știu cum ar fi arătat viitorul bandei Tokyo Manji în absența lui. Cuprins de deznădejde, încolțit de privirile răzbunătoare ale unor tipi ce nu se temeau de mine, ,,Invincibilul Mikey", probabil mi-ar fi fost imposibil să nu izbucnesc, în sfârșit, arătându-mi slăbiciunile. ,,Datoria e pe primul loc", dar celelalte de ce să fie mai prejos?

Pe scurt, mi-am aglomerat capul cu o mulțime de nimicuri în acea noapte. M-am întors către Draken, i-am zâmbit vesel (așa cum i-am zâmbit de mii de ori înainte) și am început să-l bat ușor pe umăr:

- Cam târziu pentru a lua decizii! Hai s-o lăsăm pe mâine când îmi faci cinste cu dorayaki, bine?

- Prea bine.

Și-a dat ochii peste cap și a schițat un zâmbet compătimitor, atât de sincer, încât m-am întrebat dacă nu cumva am mințit prea mult în viața mea. Am râs și ne-am urcat pe motociclete, fără să le turăm de data asta. N-a fost prima oară când am mulțumit universului pentru prietenia cu Ryuguji Ken.

E dureros cât de mult diferă prezentul de trecut.