Razele soarelui inundau camera de zi. Pereţii de culoarea lămâii, împreună cu mobilierul asortat, emanau bunăstare. Era o dimineaţă de primăvară absolut încântătoare! "Atât de insuportabil!" gândea Jane, pe jumătate trează. Tânăra femeie reuşi cu greu să scape de vraja înrobitoare a păturei din lână moale croşetată de bunica Matilda, iar prin eforturi greu de închipuit minţii omeneşti, să prepare elixirul magic: cafeaua.
Pe lângă faptul că nu-şi amintea absolut nimic de seara trecută, capul i se învârtea mai rău decât roata unei mori. Laptopul său şedea neatins de câteva zile, într-o baltă de notiţe.
-Ok, bătrâne laptop, hai să mai scriem puţin, spuse încet Jane aşezându-se la biroul său din lemn de cireş.
Probabil trecuseră ore întregi de când aceasta se apucase de lucru. ,,...bătrânul elf se aşeză pe o frunză de dafin, căci bătrâneţea îi obosea trupul, şi se apucă a scrie din nou folosind condeiul de argint, vrăji întortocheate, doar de elfi ştiute." Cu această ultimă frază, încheiase printre cele mai măreţe proiecte ale sale "Enciclopedia razelor de soare".
Cu mâna dreaptă îşi şterse sudoarea de pe frunte. Două bătăi scurte în uşa de la intrare o făcuseră să tresară.
-Oh, Amy! Bine ai venit!
-Jayjay, mă bucur să te văd! Um, ai citit noutăţile? întrebă grăsuţa cu ochi verzi arătând spre ziarul din mâna sa.
Amy era acel gen de persoană băgăcioasă, pentru care unul din cele mai importante lucruri reprezenta bârfitul(pe lângă cumpărături, evident!). Intrând în casă, îşi aşeză pălăria de culoarea cerului în cuier şi îi oferi gazdei sale un pachet mic.
-La mulţi ani, draga mea! Ştiu, ştiu, nu e mare lucru, dar e din inimă..şi de la magazinul ăla de pe străduţa aia cu nume ciudat care, apropo, are reduceri până la 50%...
-Ziua mea? Stai, ce dată este astăzi? şi, spunând acest lucru, mută privirea asupra calendarului de pe peretele ce înfăţişa mai multe portrete de familie. Mulţumesc, apropo. Vrei să bei ceva?
-Nu, nu. Mă grăbesc. Trebuie să ajung la bancă. Hai, nu îl deschizi?
"Jayjay" desfăcu ambalajul colorat cu mişcări rapide. O figurină, de aproximativ douăzeci de centimetri, cu barbă roşcată, îmbrăcată în haine verzi, ce ţinea steagul Irlandei, zâmbea în mâinile femeii.
-Îţi place? M-am gândit că dacă tot te duci în Irlanda după nu-ştiu-ce-prostie , măcar să ai ceva să-ţi ţină de urât.
-Este...frumoasă. Unde zici că mă duc?! Dă-mi ziarul ăla! porunci Jane pe jumătate nervoasă, pe jumătate uimită.
"SCRIITOAREA DE POVEŞTI PENTRU COPII, JANE MILLER, PLEACĂ ÎN AVENTURA VIEŢII EI! DUPĂ SPUSELE UNORA, ACEASTA ARE DE GÂND SĂ DOVEDEASCĂ UNA DIN LEGENDELE IRLANDEI: COMOARA DE LA CAPĂTUL CURCUBEULUI. GURILE RELE SPUN CĂ SCRIITOAREA A ÎNNEBUNIT DUPĂ DESPĂRŢIREA PE CARE A SUFERIT-O ACUM DOUĂ LUNI..."
Podeaua se învârtea sub picioarele ei, limbile ceasului mergeau în sens invers, capul amicii sale era mic de tot, ferestrele se făceau ţăndări. Mintea îi înota în neant. Ce a spus seara trecută?! Frânturi dintr-un dialog vag apăreau pe alocuri. "Provocare..", "Băutură..", "Comoara de la capătul curcubeului..", "Te simţi bine?..." Apoi...apoi zbura pe un norişor alb, pufos deasupra unor dealuri de un verde incredibil. Chipul lui Edgar se reflecta oriunde privea. Jane putea simţi mireasma îmbietoare a micşunelelor şi a stânjeneilor sălbatici ce creşteau în pâlcuri la poalele munţilor. Putea simţi briza delicată a mării pe pielea sa. Auzea în depărtare freamătul codrilor înalţi. Dar mai auzea ceva. Cineva îi pronunţa numele încontinuu şi îi cerea să se treazească. Norişorul începuse a-şi preschimba culoarea. Zborul ei lin fusese înlocuit de o prăbuşire violentă în apele unei mări. Apa îi inunda plămânii, îi inunda întreaga fiinţă. Alesese să nu se mai zbată, oricum avea să moară. Iar când viaţa începea să-i părăsească trupul, ceva se întâmplă. O licărire întretăie apa, o mână o apucă pe Jane, o ridică la cer. Murise? Acum avea să meargă la Judecata cea Dreaptă? În minte ei reînviau faptele bune şi rele pe care le săvârşise până atunci. Nu putea să se mai gândească la nimic.
Ciudat. Într-un mod suspect, raiul arăta precum camera sa. Se aştepta ca iadul să arate precum bucătăria. Şi ce mai iad! La capătul patului, Amy ţinea o tavă cu ceai de soc, pâine prăjită, dulceaţă de căpşune. La vederea lui Jane, se repezi asupra ei ca un vultur asupra prăzii.
-Vai, draga mea! Dacă ai ştii cât m-ai speriat! spuse ea, ştergându-şi cu podul palmei lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii durdulii.
-Ce s-a întâmplat?
-Ai leşinat. Stai în pat de vreun sfert de oră. În definitiv, sper că te simţi mai bine. Trebuie să plec, drăguţă. Am întârziat la bancă. Dar nu îţi face griji, l-am chemat pe Edgar să stea cu tine.
Edgar?! O înjurătură adresată persoanelor decedate se revărsară dintre buzele palide ale lui Jane.
