My Psychiatrist

Cap. 1

*✧ ───────── ✧*
Dupa ce am terminat de mâncat ma duc in camera mea ca de fiecare data si ma trântesc in pat citind. Mătușa mea Jane încearcă mereu sa ma faca sa ma simt bine si apreciez,dar nu ma pot simți in largul meu de la incidentul de acum 2 ani. Încă ma simt vinovata si îndurerată. Simt vinovăție pentru ca eu am supraviețuit,iar familia mea nu. Ma uit pe fereastră. Văd că plouă. Ma ridic din pat si ma așez la fereastră. Îmi place când ploua. De jos aud vocile unchilor mei ca se ceartă.
,,Nu poți sa o obligi sa vorbească! Ai înnebunit?Lasă copilul în pace.'' Zice John
,,Nu te bagă tu,nici măcar nu știi cum e. Are nevoie de un psihiatru. Nu o vezi cat de traumatizata e? Cat de speriata si sălbatică? Măcar sa vedem ce e de făcut cu ea atât." Zice Jane
,,N ai pic de minte. Nu te las sa mi duci nepoata la psihiatru. Nu e nebuna sau n are boli mintale." Zice unchiul meu.
,,Ba da. Se vede clar ca are probleme. Are nevoie sa vorbească cu cineva,iar cu noi nu poate,pe lângă asta nu poate sa ramana mută toata viața." Spune mătușa.
Deja m am saturat sa i aud certandu se din cauza mea asa ca imi iau o geaca,niște ghete sa ies afara.
Cand ma vad coborând scările se opresc din vorbit si ma urmăresc in tăcere,cu acea mila enervanta in ochi,iar eu ii ignor si ies afara.
Nu prea am ieșit pe afara de atunci. Doar la scoala si atat. Nici prieteni n am,având in vedere ca sunt ciudata care citește mereu si nu vorbește. 
   Iau o decizie indrazneata sa merg pemtru prima data din ultimii 2 ani in parcul din centru. Acolo obișnuiam sa ma plimb in aproape fiecare sâmbăta cu părinții si fratele meu. Aștept in stația de autobuz,iar ploaia s a oprit. Cand vine in stație urc,dar observ ca e plin. Ma duc mai in spate si ma agat cu mana de o bară. Merge 3 stații si s a mai golit,dar la următoarea se umple din nou. Poate ca puțin mai mult decât era înainte. M am ridicat de pe locul ocupat ca sa i l ofer unei femei gravide asa ca stau din nou in picioare. Un bărbat tânăr se împinge in mine din greșeală.
-Scuza-ma. N am vrut. Imi spune,iar eu dau din cap cu spatele la el. In urma se prinde si el de bara aproape de mana mea,stand in spate si simt ca stomacul incepe sa mi se stranga de spaima. Poate ca n a fost o idee buna sa merg cu autobuzul. E prea plin si de obicei nu mi place deloc locurile aglomerate pentru ca am fobie. N am apucat sa l vad prea bine pe bărbat,dar cand autobuzul a frânat s a mai lovit inca o data de mine apoi m am uitat din nou la el si am observat ca ochii lui de culoarea smaraldului ma cercetau la fel cum il cercetam eu. Era destul de înalt,parul castaniu era ciufulit si ud si părea mai mare decât mine,in jur de 30 de ani cel mult.
-Scuzele mele domniță,n am ce face,e o grămadă de lume in jurul meu si multi se împing in mine.
As vrea sa i spun ceva dar nu pot. Tot ce pot sa fac este sa dau din cap intelegator si sa ma uit in alta parte. Am ajuns la ultima stație pe care am avut o de parcurs așa ca cobor. Soarele si-a făcut si el apariția. Ma plimb pe aleile parcului in timp ce privesc familii fericite,cupluri fericite si copii care alearga de bucurie. Mai in fata gasesc o banca si ma indrept spre ea sa ma relaxez. Imi scot telefonul si castile si incep sa ascult muzica.