Povestire de duminică

Deșert

Artemis stătea pe scaunul din spatele mașinii tatălui său, cu căștile în urechi și somnul îi fura atenția de la drumul prin deșert.

Mașina urma sigur trasa 66, era deja ora când apunea soarele iar mirajul drumului arăta de parcă nu are capăt. În mașină era cald și tatăl deschise de două degete una din ferestre. Culorile apusului erau atât de roz-violete-roșu că îți crea impresia că nu ești pe pământ și pe lângă asta pietrele și nisipul reflectau aceste culori calde.

Trecuse deja mai mult de o oră dar apusul încă continua, cea ce părea imposibil. Mirosul din unul uscat și cald se schimbă în unul de vanilie și plăcut. În depărtare se observă cum niște lumini se îndreaptă spre cer. Ce să fie se întreabă tatăl, când se apropie chiar opri mașina pentru a observa mai de aproape fenomenul. Se uită în oglindă, dar Artemis adormiseră. Nici nu a încercat să-l trezească a ieșit din mașină pentru că mirosul devenise și mai evident, de te îmbăta.

Aceste lumini nu erau altceva decât meduze de la mărimi medii la unele gigantice. Ele erau străvezii dar reflectau lumina cerului. Meduzele aveau tentacule de zeci de metri care mișcându-se produceau un vuiet fin plăcut urechii umane.

Acum au început să ademenească total atenția tatălui că uitase ușa mașinii deschisă și de Artemis care îl aștepta acolo pe bancheta din spate. Fenomenul fiind captivant că tatăl întinse mâna către unul din tentaculele meduzei care în diametru avea vreo 8 metri, fiind imediat electrocutat și atras în sus.

Corpul tatălui se înălța încet, simțind o stare de bine, liniște. Privind în jos văzuse mașina și corpul său căzut în mijlocul trasei. Acum nimic nu-l mai deranja era parte a întregului cer de meduze. Nu mai aparținea acestei lumi. Nu mai era tatăl lui Artemis care trebuia să-l aducă în fiece duminică în oraș mamei sale, pentru că așa decise judecata când a divorțat. Nu mai era nici soțul care aparent era devotat dar a doua lui familie era serviciul. Și nici detectivul particular care era plătit bine pentru că știa să își țină clienții, iar devotamentul față de job era apreciat de colegi.

Artemis deschise ochii și somnoros încă nu a sesizat unde se află. Împrejur era beznă doar în mașină ardeau indicatoarele, iar ușa din partea șoferului era deschisă. Își scoase căștile dar nu auzise nici un zgomot, doar frigul de afară se strecura deja în interiorul mașinii. A deschis ușa mașinii și a pășit afară trecuse cu privirea să observe măcar ceva, dar în noaptea aceasta era înnourat. Se îndreptă spre farurile din fața mașinii la cinci metri distanță cu fața în jos stătea corpul tatălui său. Apropiindu-se de el văzuse lângă el sticluța cu medicamente împrăștiate pe care citise Dietilamina acidului lisergic, medic Stan Grof.