Frânturi de Imaginație

Pădurea Străbunilor

    1

Se întâmpla în vara când împlineam 16 ani. Inițial trebuia să-mi petrec vacanța într-o tabără de vară, aflată în mijlocul unei păduri, organizată de liceul la care învățam. În fiecare an liceul la care mergeam, organiza o tabără de vară ce dura o lună, timp în care elevii participau la tot felul de activități educative și însușeau abilități care le vor fi utile pe viitor. Eu am fost unul din puținii care au refuzat să meargă, și nu pentru ca nu doream să-mi petrec o parte din vacanță în mijlocul pădurii, ci doar pentru că nu doream să-mi văd colegii de clasă, mai mult decât ar fi fost necesar. Să nu mă înțelegeți greșit. Nu am nimic cu nimeni, însă pur și simplu nu doream să-i văd sau să vorbesc cu ei. Îs doar niște simpli colegi de clasă. Nu mă vedeam ținând legătura cu vreunul dintre ei după ce vom termina liceul. Toate discuțiile lor mă plictisesc și îmi creează o stare de nervozitate. Preferam să citesc o carte, sau să ascult niște muzică, decât să stau la taclale cu ei. De asta m-am izolat de restul colegilor. Eu am fost dintotdeauna tipul din ultima bancă, care nu prea vorbește, dar care se înțelege bine cu toți. Între mine și colegi s-a construit o relație de respect reciproc, iar lucrurile mergeau foarte bine aș putea spune. Ne ajutam reciproc și nu întreceam limita. Acestea fiind spuse, doream să-mi petrec vacanța de vară cat mai departe de colegii de clasă. Deja îmi cumpărasem 10 cărți, și câteva discuri noi de muzică clasică. Deși e o raritate în zilele noastre să asculți muzică clasică de pe discuri de vinil, la magazinul lui Berny, găseai tot ce îți trebuie dacă îți place muzica clasică. Însă planurile mele au fost date peste cap. Ceea ce nu știam eu era că, părinții mei își programaseră o vacanță, iar eu nu făceam parte din planurile lor.
Eu au dorit ceva intim, iar eu nu aveam nimic împotrivă. Deși ar fi putut să mă lase singur de capul meu, așa cum obișnuiam de obicei, s-au gândit ca ar fi minunat să-mi petrec vacanța de vară cu bunica mea. Nu avea rost să mă împotrivesc. Odată ce mama ia o decizie nu are rost să te împotrivești. Decizia e deja luată. Punct. Vara asta urma să o petrec în Marnel, un oraș micuț aflat lângă mare, aflat la 300 km distanță de orașul meu natal.

2

Să vă spun ceva despre mine. Una din pasiunile mele este istoria. Pentru mine istoria este un ocean imens plin cu informație de care nu avem habar. E atât de multă informație încât nu-ți ajunge o viață să o asimilezi pe toată, și nici chiar zece vieți. E interesant faptul că cu cât aflăm mai multe din istorie, cu atât realizăm cât de puține știm. Iar asta pe mine mă încântă. Adrenalina atinge cote înalte, și tot ce vreau e să asimilez cât mai multe fragmente din istorie. Cineva spunea că înainte să te gândești la viitor, mai întâi de toate aruncă o scurtă privire în trecut. S-ar putea să ți se pară stranie această afirmație, dar nu e. Omenirea continuă să repete aceleași greșeli la nesfârșit, iar asta se întâmplă deoarece nu au luat cunoștință despre greșelile străbunilor. De asta ori de cate ori vizitez un loc nou mă informez despre istoria acestui loc. Știind informații despre un loc anume, mă ajută să mă bucur la maxim de tot ce poate oferi acesta. Mă imaginam ades fiind în trecutul îndepărtat al locului vizitat, luând parte la acțiune, gustând mâncărurile, simțind mirosurile, și chiar aveam senzația ca trăiesc și simt senzații reale, pe care nu le puteam explica în cuvinte. Istoria curge prin venele noastre, curge prin orice lucru din jurul nostru, de asta mereu am crezut că primul pas spre cunoaștere este să pui întrebări, iar întrebările izvorăsc din curiozitate. Doar cineva cu adevărat curios se poate scufunda în acest ocean numit istorie, iar odată scufundat numai vrei să ieși la suprafață. Nu exagerez când spun că iubesc istoria, iar în acest sens chiar dacă drumul spre Marnel de 300 km era lung și plictisitor, era ocazia potrivită să caut pe internet câte ceva despre el. Am introdus în bara de căutare numele orașului, și mi-au apărut mai multe linkuri. Spre surprinderea mea, toate informațiile erau despre războiul de acum 63 de ani, când orașul Marnel a fost ras de pe hartă în urma unui bombardament. Războiul a fost cumplit, iar  urmările au fost dezastruoase. De asta cred că partea cea mai rea la război nu e războiul în sine, ci urmările acestuia. Neputința din sufletele oamenilor risipește orice urmă de bucurie. Cum ai putea fi fericit când oamenii dragi ție au murit, când tot ce ai agonisit o viață întreagă acum e praf și pulbere.
Atâtea lacrimi vărsate. Atâtea suflete distruse.
Pe cei din Marnel nu i-a plâns nimeni. Cred că vă întrebați de ce. Răspunsul e destul de simplu.
Nu a rămas nimeni în viață să o facă. Toți locuitorii din Marnel au murit. Fie din cauza bombelor, fie din cauza substanțelor nocive care au fost eliminate în aer. Cei din Marnel erau genul de oameni care își iubeau foarte mult orașul. Cu toții erau ca o familie mare și unită. De asta nimeni din Marnel nu părăsea orașul pentru prea mult timp, sau cel puțin asta scria în articolele găsite.
Cred că vi se pare dubios cum e posibil ca toți locuitorii orașului să moară chiar în aceiași zi. Chiar nu era nimeni plecat din oraș? Răspunsul la întrebare e Nu. Ziua bombardamentului a coincis cu o zi foarte importantă pentru oraș și anume Ziua Străbunilor. Acestea erau toate informațiile găsite. Nu am găsit nimic mai mult. Nici despre oraș, și nici această zi specială pentru cei din Marnel, care cerea prezența tuturor. Mă furnicau buricele degetelor, semn că curiozitatea deja clocotea, la fel ca o oală cu mâncare, lăsată prea mult pe foc, care e pe punctul să explodeze în orice moment. Sper doar să aflu mai multe odată ce ajung in oraș. Ținta mea e biblioteca. Trebuie neapărat să fie informații despre oraș, chiar dacă fosta bibliotecă a ars și a fost distrusă complet, la fel ca toate clădirile din oraș. Ceva trebuie să fie rămas, iar cineva trebuie să știe ceva. Un lucru e cert. Odată ce mi-a fost stârnită curiozitatea, până nu aflu adevărul, nu voi avea liniște și pace.
Era ora 13:23 când am trecut de semnul ce indica intrarea pe teritoriului orașului, care se afla chiar lângă litoral. Pe geamul din stânga al mașinii puteam vedea marea, albastră și neliniștită, dar magnifică în toată splendoarea ei. Valurile se izbeau de stâncile de la mal, iar pescărușii zburau liberi în înaltul cerului. Briza mării aducea un surplus de aer sărat, dar care odată inspirat te înviora. Firele de iarbă dansau în bătaia ușoară a vântului, iar copacii falnici ce creșteau pe marginea stâncilor semănau cu niște bravi ostași pe ai căror umeri se ține lumea întreagă. Soarele își arunca razele pe pământ, neavând niciun obstacol în cale. De altfel, pe cer se vedeau doar câțiva nori. Era o zi minunată de început de vară, numai bună de ieșit la o plimbare, sau pentru oricare alte activități. Pe neașteptate în interiorul meu se strecură o senzație ciudată. Era ceva ciudat la acest oraș. Emana o energie deosebită. Nu înțelegeam stările pe care le simțeam. Era ceva între confuzie și minunat, dar și nerăbdare. Aveam presimțirea că am fost așteptat să vin în acest oraș. E ciudat, dar asta era ceea ce simțeam.
După câteva minute au început să apară în peisaj și case. Toate aveau aceiași structură, doar culorile se deosebeau. Dacă e să-mi dau cu presupusul, cred ca după tragicul incident de acum 63 de ani, la ceva timp după, s-a început reconstrucția orașului iar multe din case au aceiași structură, iar culorile diferă în dependență de gusturile fiecăruia. Cu cât ne deplasam mai mult, cu atât apăreau mai multe case în peisaj, ca apoi să ajungem în inima orașului. Nimic ieșit din comun. Multe magazine, birouri, și clădiri publice. Orașul în sine nu era foarte mare. Număra în jur la 10 000 de oameni, dintre care majoritatea erau bătrâni, sau cel puțin așa mi-au spus părinții. Aparent bătrânii preferau să se mute în acest oraș, dar nimeni nu știa din ce motive. Oricum urma să aflu de unul singur.
Casa bunicii se afla pe vârful unui deal, chiar deasupra orașului. Nu erau prea multe case prin preajmă, iar în jur plutea o liniște singuratică, iar asta mie îmi plăcea. Tatăl meu a oprit mașina de marcă Honda, de culoare roșie în fața casei bunicii. Nu vă pot spune mai multe despre mașina tatei. Cunoștințele mele în acest domeniu sunt foarte înguste. E doar o mașină care face lucrul pentru care a fost creată. Deci nu mă interesează prea mult. Desigur că aș putea să vă spun cum au apărut mașinile, dar sunt sigur că nu vă este interesant. Revenind la casa bunicii pot spune că e o casă nici prea mare, dar nici prea mică. Vopsită într-o nuanță de verde deschis, cu flori albastre pictate pe pereți, iar acoperișul fiind din oale de ceramică. Ciudată combinație de culori, dar gusturile nu se discută. Casa era înconjurată de un gard micuț, de culoare albă, făcut din scânduri de lemn, și care măsura vreo 50 cm înălțime. Lângă gard erau plantate mai multe flori colorate ale căror denumiri nu le știu, dar care răspândeau o mireasmă plăcută. Casa era înconjurată și de un gazon proaspăt tuns. Se simțea mirosul de iarbă tăiată. În întâmpinarea noastră a ieșit bunica, o femeie de 73 de ani. În ciudata vârstei înaintate, arăta foarte bine. Doar ridurile o dădeau de gol. Nas și buze mici, ochi de un albastru aprins ce ieșeau foarte bine în evidență datorită părului alb și lung. Purta o cămașă albă, suflecată la mâneci, și o rochie neagră, cei trecea de genunchi. În picioarele purta niște sandale. Nu purta niciun accesoriu. S-a oprit în pragul ușii. Ne-am apropiat de ea, iar mama și tata au îmbrățișat-o, apoi am făcut și eu asta. Mirosea a levănțică.
-Erik dragă, te-ai înălțat atât de mult față de ultima oară când te-am văzut. Ești bărbat în toată firea.
Vocea ei era clară și blândă, iar fiecare cuvânt rostit era bine accentuat. În același timp emana o energie pozitivă, plăcută.
-Să nu exagerăm mamă. E doar un puști, căruia îi stă mintea doar la nebunii.
-Draga mea Lena, nu exagerez deloc. Și în plus toți adolescenții se gândesc la nebunii. E specificul vârstei.
-Ai dreptate. Tu cum te simți? Te mai supură durerile de spate?
-Mă simt bine acum. Am descoperit un unguent numai bun pentru dureri. Dar să lăsăm asta. Să intrăm în casă. Am pregătit numai ce un ceai.
-Bine mamă, dar nu stăm mult, astfel eu cu Peter vom pierde avionul.
-Înțeleg. Vă servesc doar cu un ceai.
Am intrat cu toții în casă, și am intrat în living, unde ne-am așezat pe o canapea veche de culoare albastră, dar care era într-o stare foarte bună. Bunica s-a așezat în fața noastră pe un fotoliu din același complet ca canapeaua, complet format din două fotolii și o canapea, care erau poziționate paralel. În mijloc se afla o măsuță de sticlă, pe care era un ceainic de porțelan de culoare verde, și patru cești din același complet. Pe masă mai era și o farfurie cu biscuiți. Se pare că bunica a intuit bine momentul sosirii noastre și a pregătit totul din timp. Sincer nu prea știam multe despre bunica. Știam doar că după moartea bunicului, s-a mutat în acest oraș, decizie care i-a surprins pe toți, însă cu toții știau că daca ea ia o decizie numai poți face nimic. Cred că va-ți dat seama cine a moștenit această calitate.
 Totul era decis și bine gândit din timp. Au trecut 10 ani de atunci. În tinerețea ei bunica a fost o femeie cu adevărat minunată, sau cel puțin așa spunea mama. A lucrat ca contabil la o firmă de top, a crescut trei fete și doi băieți, și a scris și cinci cărți. A lăsat o urmă adâncă , și a realizat tot ce se putea de realizat. Dar se pare că bunica nu credea la fel. Mereu spunea că va muri în liniște doar atunci când va realiza un lucru. Care este acest lucru nimeni nu știe. Ea spunea doar că așteaptă momentul potrivit. Ultima oară când  am văzut-o pe bunica a fost anul trecut . De obicei ne întâlneam cu toată familia o dată pe an, de Crăciun. A-ți crede că ar trebui să știu mai multe despre ea, dar nu e așa. Mereu când sărbătoream Crăciunul cu toata familia, surorile și frații mamei, își aduceau și ei copii, pe care încercam sa-i evit pe cât de mult posibil. Mulți din ei fiind mai mici ca mine, erau și cei care stăteau în permanență cu bunica. Nu a fost niciun moment în care să pot purta o discuție sinceră și intimă cu bunica. Cred că vara asta este pentru prima dată când rămân singur cu ea. Tot ce pot spune este că ea e o persoană plină de energie pozitivă. Toți o iubesc. Ea este elementul de legătură, care menține această familie unită. Odată pe an, cu toții uitau vechile dispute, pentru ai oferi bunicii niște momente frumoase. Cu zâmbetul până la urechi, bunica părea că nu observă tensiunea dintre mama mea și frații ei. Totul din cauza bunicului care a scos ce e mai rău din ei, iar când acesta a murit, testamentul lăsat nu a mulțumit pe nimeni. Doar a reaprins focul ce părea că s-a stins. De ce a făcut asta? Adevărul e că bunicul a fost un nenorocit.  A pus multă presiune pe toți cinci, astfel încât aceștia să-și depășească limitele, și să fie buni în toate, iar adesea îi compara pe frați între ei, iar asta nu a făcut decât să nască conflicte. Frații își vorbeau doar de Crăciun, moment în care se prefăceau că se înțeleg bine. În restul anului nimic. Uneori eram surprins că bunica nu vedea tensiunea ce plutea în aer. Bunicul și bunica erau două firi diametral opuse. El punea presiune, ea oferea îmbrățișări. El era vulcanic și zgomotos, ea liniștită și calmă. Copii au pendulat între acești doi poli, iar asta i-a făcut mai confuzi. Acum era deja târziu. Nu vedeam cu ar putea mama să se împace cu frații ei în vreun fel.
Am băut cu toții ceai și am mâncat biscuiți, timp în care mama și tata au discutat tot felul de banalități cu bunica. Trecuse o oră, iar acele ceasornicului indicau ora două și paisprezece minute. La ora nouă seara părinții trebuiau să se urce în avion.
-Mamă, îmi pare rău dar trebuie să plecăm, astfel vom scăpa avionul.
-Bine Peter. Înțeleg. Vă conduc până la mașină.
Am ieșit cu toți din casă, iar tata și mama au îmbrățișat-o pe bunica, apoi s-au urcat în mașină, care avea un luciu orbitor din cauza razelor ce se reflectau de ea.
-Să aveți grijă la drum, și nu uitați să vă bucurați de vacanță.
-Mulțumesc mamă, mai ales pentru că o să ai grijă de Erik.
-Nu e nicio problemă. Nu mă deranjează să am grijă de nepoții mei.
-Noi plecăm. La revedere.
-La revedere draga mea. Drum bun.
-Erik să asculți de bunica.
-Bine mamă.
Mașina a pornit, dispărând din câmpul nostru vizual, iar apoi eu cu bunica am intrat în casă. Peste noi se așternu o liniște incomodă. Atât eu, cât și bunica nu știam cum să spargem această barieră dintre noi. Anii în care nu am vorbit mai deloc își spuneau cuvântul.
-Cred că vrei să vezi camera unde vei sta?, întrebă bunica după câteva secunde de tăcere.
-Da, ar fi minunat, am spus eu, schițând un zâmbet.
Bunica m-a condus la etaj. Camera mea avea vedere la mare. Nu era o cameră mare, dar nici una mică. În cameră se afla un pat, cu lenjerie de pat de culoare albastră. De asemenea și pereții erau vopsiți într-un albastru deschis, pe ei fiind pictați niște copaci bătrâni cu tulpina groasă și coroana imensă. Ciudată alegere pentru decorul unei camere. Pe lângă pat în cameră mai era o masă de birou, un scaun, și niște rafturi cu cărți. În unul din pereți se afla o adâncitură, ce servea drept spațiu pentru pus hainele și obiectele ce le dețineam. Asta era camera mea. Mică, dar comodă.
-Alături de camera ta găsești baia, în caz că ai nevoie.
-Mulțumesc.
-Te las să te instalezi. Dacă ai nevoie de ceva, sunt la dispoziția ta.
-Bine, mulțumesc bunico.
Bunica a ieșit din cameră, lăsându-mă singur. Nu îmi luasem prea multe cu mine. Câteva schimburi, obiectele pentru igiena personală și o carte intitulată  Ultimul Rămas, o carte scrisă de un soldat care și-a pierdut mințile, o consecință a războiului, care înainte să moară a scris o carte, devenită ulterior foarte apreciată la nivel internațional. Mi-am pus hainele în dulapul din perete, apoi m-am așezat pe pat. M-am întins pe spate, privind încontinuu tavanul, pe care erau pictați nori albi și pufoși. Am privit tavanul vreo 10 minute, apoi m-a cuprins o moleșeală plăcută. Trupul mea devenit moale și am căzut într-un somn adânc. Nu mi s-a m-ai întâmplat să adorm în timpul zilei. Când m-am trezit era dimineață. Niciodată nu am dormit atât de mult. Primul lucru a fost să mă duc la baie, unde mi-am făcut rutina de dimineață. Am făcut un duș cu apă rece, pentru a-mi reveni în simțiri, și m-am îmbrăcat cu un schimb de haine pe care le-am adus cu mine. Am coborât la bucătărie, unde mă aștepta bunica cu micul dejun făcut.
-Neața. Ai dormit bine?
-Neața. Da, mulțumesc. Demult nu am m-ai dormit atât de bine.
Iar ăsta era adevărul. Deși dormisem foarte mult, m-am trezit odihnit, de parcă trupul meu s-a trezit dintr-un somn adânc ce a durat 100 de ani.
-Mă bucur să aud asta. Am fost să te chem la cină dar te-am găsit dormind. M-am gândit să te las să dormi. Am pregătit un mic dejun copios. Nu știam exact ce îți place așa că am pregătit mai multe.
Chiar nu glumea. Pe masă erau înșirate mai multe tacâmuri cu mâncare. Ouă cu șuncă, clătite cu tot felul umpluturi, tartine cu salam și cașcaval, tartine cu gem de fructe, cereale și ceai, biscuiți, brioșe. Am mâncat din toate câte ceva. Aveam o foame de lup. Bunica a băut doar un ceai de mentă, privind tăcută pe geam. Am decis să sparg gheața.
-Bunico, cu ce îți ocupi timpul?
-Ce întrebare neașteptată dragul meu.
-Îmi pare rău că sunt așa direct. Doar eram curios.
-Nu e nicio problemă. Chiar îmi face plăcere să răspund la întrebări. Sincer să fiu nu fac prea multe. În majoritatea timpului fie citesc câte ceva, fie ies la câte o plimbare, sau doar mă întâlnesc cu Merry, vecina mea, și stăm și povestim vrute și nevrute.
-Înțeleg.
-Cred că nu e răspunsul pe care l-ai așteptat.
-Nu , nu.  Pur și simplu mi-a trecut prin gând cum ar arăta viața mea dacă aș ajunge la vârsta ta bunico.
-Nu cred că e cazul să te gândești la asemenea lucruri la vârsta ta. Pot spune că e liniște. Pentru bătrânii văduvi viața e liniștită și singuratică, dar să nu îți faci griji. Sunt mulțumită cu viața pe care o am. De asta m-am mutat în acest oraș, pentru a-mi  găsi liniștea sufletească. Să lăsăm asta acum. Să vorbim despre tine. Ai careva planuri sau dorințe legat de această vară?
-Aș dori să vizitez acest oraș și să aflu cât mai multe despre el.
-Sună bine. Pot spune doar că vei afla lucruri interesante, dacă știi cum să cauți.
Lucrurile spuse de bunica nu a făcut decât să-mi stârnească curiozitatea. Eram motivat să aflu cât mai multe despre Marnel.