Iertarea 8

Neferet

Neferet se trezi cu un sentiment neliniştitor de iritare, înainte de a părăsi de-a binelea acea zonă fără
contururi clare aflată la graniţa dintre vis şi realitate, pipăi în jur cu degetele ei lungi şi fine, căutându-l pe Kalona. Dădu de un braţ musculos. Îi mângâie pielea netedă, puternică şi plăcută la atingere. Acea atingere uşoară ca un fulg era de ajuns. El tresări şi se întoarse iute spre ea.
— Zeiţa mea? Avea în voce o asprime dată de somn şi de o dorinţă gata să renască.
O enerva.
O enervau cu toţii pentru că nu erau el.
— Pleacă de aici... Kronos. Fu nevoită să facă o pauză pentru a se căzni să-şi amintească numele lui
caraghios şi peste măsură de trufaş.
— Zeiţă, ce-am făcut de nu-ţi mai sunt pe plac?
Neferet îl privi. Tânărul Fiu al lui Erebus Războinicul era întins în pat lângă ea, cu chipul frumos senin şi plin de dorinţă, şi cu ochii lui albaştri, strălucitori în lumina slabă a lumânărilor din dormitor, aşa cum fuseseră mai devreme, când îl privise la antrenament în curtea castelului. Atunci îi trezise dorinţa şi privirea ei îmbietoare îl făcuse să o urmeze de bunăvoie şi să încerce să-i demonstreze în van, deşi plin de entuziasm, că era un zeu nu doar cu numele.
Numai că Neferet fusese deja cu un nemuritor şi, prin urmare, ştia foarte bine ce mare impostor era, de fapt, Kronos.
— Respiri, spuse Neferet şi îl privi plictisită în ochii lui albaştri.
— Să respir, Zeiţă? Îşi încruntă nedumerit fruntea împodobită cu un tatuaj care avea pretenţia să
reprezinte un buzdugan cu ghinturi, dar care, pentru Neferet, semăna mai degrabă cu artificiile de 4 Iulie.
— M-ai întrebat ce-ai făcut de nu-mi mai eşti pe plac şi ţi-am răspuns: respiri. Şi încă mult prea aproape de mine. Asta nu-mi place. E timpul să părăseşti patul meu. Neferet oftă şi-l expedie cu un semn al mâinii.
Pleacă. Acum.
Aproape că izbucni în râs la vederea privirii lui, care nu ascundea cât de jignit şi de uluit era.
Oare tinerelul ăsta chiar îşi imaginase că-l putea înlocui pe divinul ei Consort? Impertinenţa unui astfel de gând o umplu de mânie.
În colţurile dormitorului lui Neferet tremurară nerăbdătoare învăluiri de umbre. Deşi nu le luă în seamă, le simţi fremătarea. Îi făcea plăcere.
— Kronos, mi-ai abătut gândurile şi, preţ de-o clipă, mi-ai provocat o oarecare plăcere.
Neferet îl atinse iar, de data asta fără urmă de blândeţe, iar unghiile ei îi lăsară două zgârieturi lungi pe antebraţul voinic. Tânărul răzoinic nu tresări şi nici nu se trase înapoi. Dimpotrivă, tremură sub atingerea ei şi i se înteţi respiraţia. Neferet zâmbi. De când îi întâlnise privirea, ştiuse că unul ca el avea nevoie de durere
ca să simtă dorinţă.
— Ţi-aş provoca mai multă plăcere, dacă ţi-ai îngădui-o, răspunse el.
Neferet zâmbi. Scoase uşor limba şi îşi linse buzele, în timp ce-l urmărea cum o priveşte.
— Poate pe viitor. Poate. Deocamdată, îţi cer să pleci şi să continui să mă venerezi, desigur.
— Astfel, ţi-aş putea arăta cât de mult doresc să te venerez din nou. Ultimul cuvânt fu rostit ca o
mângâiere, apoi Kronos făcu greşeala de a întinde mâna spre ea.
De parcă ar fi avut dreptul să o atingă.
De parcă dorinţele ei serveau nevoilor şi dorinţelor lui.
Un mic ecou din trecutul îndepărtat al lui Neferet – o perioadă pe care o crezuse înăbuşită odată cu latura ei umană - îşi făcu loc din amintirile îndepărtate. Pe măsură ce prezentul îi era invadat de copilărie, simţi atingerea tatălui ei şi chiar mirosul rânced al răsuflării lui îmbibate de alcool.
Reacţia lui Neferet fu instantanee. Cu un gest la fel de instinctiv ca respiraţia, ridică mâna de pe braţul războinicului şi o ţinu cu palma în sus îndreptată spre cea mai apropiată dintre umbrele care pândeau în ungherele încăperii.
Întunericul răspunse la atingerea ei chiar mai repede decât Kronos. Ea îi simţi răceala de moarte şi savură acea senzaţie, mai ales că îi alungă amintirile care o asaltau. Cu o mişcare nepăsătoare, împrăştie întuneric asupra lui Kronos, spunând:
— Dacă doreşti atât de mult să simţi durere, atunci gustă din focul meu rece.
Întunericul pe care Neferet îl prăvăli asupra lui Kronos pătrunse cu nesaţ prin pielea lui tânără şi netedă, lăsând tăieturi purpurii în antebraţul mângâiat de ea cu o clipă mai devreme.
El gemu, de data asta mai mult de teamă decât de plăcere.
— Acum să faci ce ţi-am poruncit. Pleacă. Şi ţine minte, tinere războinic, o zeiţă alege când, unde şi cum este atinsă. Să nu mai întreci măsura altădată.
Ţinându-şi strâns braţul însângerat, Kronos făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Neferet.
— Da, Zeiţa mea.
— Ce zeiţă? Fii mai clar, Războinicule! N-am chef să mi se dea titluri ambigue.
Răspunsul lui veni imediat.
— Nyx întrupată. Acesta este titlul tău, Zeiţa mea.
Privirea ei îngustată se îmbună. Chipul lui Neferet se relaxă şi fu acoperit de o mască de frumuseţe şi căldură.
— Prea bine, Kronos. Prea bine. Vezi ce uşor e să-mi fii pe plac?
Prizonier al privirii ei de smarald, Kronos dădu scurt din cap, apoi îşi duse la inimă pumnul drept şi
spuse:
— Da, Zeiţa mea, Nyx a mea. Apoi se retrase respectuos şi ieşi din cameră.
Neferet zâmbi iar. N-avea nici o importanţă că, de fapt, nu era Nyx întrupată. Adevărul era că pe Neferet nu o interesa să capete rolul de zeiţă întrupată.
— Asta înseamnă că sunt mai prejos decât o zeiţă, le spuse ea umbrelor adunate în jurul ei. Ceea ce conta era puterea - iar dacă titlul de Nyx întrupată o ajuta să capete putere, mai ales în ochii Războinicilor Fii ai lui Erebus, atunci acela era titlul pe care urmau să i-l dea. Năzuiesc însă la mai mult - la mult mai mult decât să stau în umbra unei zeiţe.
Curând avea să fie gata să facă pasul următor, iar Neferet ştia că unii dintre Fiii lui Erebus aveau să fie influenţaţi şi convinşi să fie de partea ei. Nu, nu într-atâţia încât să decidă prin forţa lor soarta unei bătălii, însă destul cât să macine moralul Războinicilor asmuţindu-i unul împotriva celuilalt. Bărbaţii, gândi ea cu dispreţ, sunt păcăliţi aşa de uşor de masca frumuseţii şi a titlului, şi aşa de uşor de folosit pentru propriul meu avantaj.
Gândul îi făcu plăcere lui Neferet, dar nu destul încât să-i abată atenţia şi s-o împiedice să-şi părăsească îngrijorată patul. Îşi înfăşură corpul într-un halat de mătase fină şi ieşi din cameră în hol. Înainte de a-şi da seama ce face, se îndrepta spre scara care cobora în tainiţele castelului.
Vălătuci de umbre plutiră în urma lui Neferet, magneţi întunecaţi, atraşi de neliniştea ei crescândă. Ştia că se mişcă odată cu ea. Ştia că sunt periculoşi şi că se hrănesc cu neliniştea ei, cu furia şi cu mintea ei fără de odihnă. Cu toate astea, în mod ciudat, găsi în prezenţa lor o oarecare alinare.
Îşi întrerupse o singură dată coborârea. De ce mă duc din nou la el? De ce-i permit să-mi intre în gânduri
în seara asta? Neferet scutură capul, ca pentru a scăpa de cuvintele nerostite, apoi vorbi în spaţiul îngust şi pustiu al scării, adresându-se Întunericului care plutea atent în jurul ei.
— Mă duc pentru că aşa doresc. Kalona este Consortul meu. A fost rănit în timp ce mă slujea. E normal să mă gândesc la el.
Cu un zâmbet satisfăcut, Neferet îşi continuă coborârea pe scările în spirală, înăbuşind cu repeziciune adevărul: Kalona fusese rănit pentru că ea îi întinsese o capcană şi o slujise pentru că fusese nevoit.
Ajunse la temniţa săpată cu secole în urmă în partea cea mai de jos a castelului, în solul stâncos al insulei Capri, şi înaintă în tăcere pe culoarul luminat de torţe. Războinicul Fiu al lui Erebus care sta de pază în faţa uşii zăbrelite nu-şi putu ascunde o tresărire de uimire. Neferet zâmbi larg. Privirea lui, în care se amestecau uimirea şi teama, îi confirmă că reuşea din ce în ce mai bine să se întrupeze brusc din umbre şi din noapte.
Asta o mai binedispuse, deşi nu suficient cât să-şi îndulcească tonul poruncitor cu un zâmbet blând.
— Pleacă. Doresc să fiu singură cu Consortul meu.
Fiul lui Erebus ezită doar o clipă, dar fu de ajuns pentru ca Neferet să-şi spună că va trebui să se asigure că, în zilele următoare, Războinicul respectiv avea să fie rechemat la Veneţia. Poate din pricina vreunei urgenţe cu privire la o persoană apropiată lui...
— Preoteasă, vă las singuri. Nu uita însă că nu sunt departe, iar dacă ai nevoie de mine, răspund pe dată la chemare. Fără să o privească în ochi, Războinicul îşi duse pumnul la inimă şi făcu o plecăciune - prea puţin adâncă pentru a fi pe placul ei.
Neferet privi cum se retrage pe culoarul îngust.
— Da, şopti ea către umbre. Simt că partenerei lui o să i se întâmple o nenorocire.
Netezi mătasea fină a halatului şi se îndreptă spre uşa închisă de lemn. Neferet trase adânc în piept aerul umed al temniţei. Îşi îndepărtă de pe faţă părul des, roşcat, scoţându-şi astfel la iveală frumuseţea, de parcă s-ar fi pregătit de luptă.
Neferet făcu un semn cu mâna spre uşă şi aceasta se deschise în faţa ei. Intră în încăpere.
Kalona era întins pe jos, direct pe pământ. Ea voise să se încropească un culcuş, însă prudenţa fusese cea care îi dictase ce să facă. De fapt, nu îl ţinea prizonier. Acţiona doar într-un mod înţelept. El trebuia să-şi îndeplinească misiunea dată de ea - aşa era cel mai bine pentru el. Dacă trupul lui îşi redobândea prea mult
din puterea de nemuritor, acest lucru l-ar fi abătut pe Kalona de la îndatoriri, lucru cu adevărat regretabil.
Mai ales pentru că jurase să-i servească drept spadă în Tărâmul de Dincolo şi să îi scape de neplăcerea pe care le-o provocase Zoey Redbird în acest timp şi în această lume.
Neferet se apropie de trupul lui. Consortul ei stătea întins pe spate, gol, acoperit numai, ca un văl, de
aripile sale de onix. Îngenunche cu graţie şi apoi se întinse cu faţa spre el, pe covoraşul din blană pe care poruncise să fie adus lângă el, pentru confortul ei.
Neferet oftă. Atinse obrazul lui Kalona.
Avea pielea rece, ca întotdeauna, dar şi lipsită de viaţă. Prezenţa ei nu-i provocă nici un fel de reacţie.
— Iubirea mea, de ce durează atât? N-ai fi putut să scapi mai repede de un copil nesuferit?
Neferet îl mângâie încă o dată; de data asta, mâna îi alunecă de de faţă pe rotunjimile gâtului, apoi pe piept, şi se opri pe muşchii încordaţi ai abdomenului şi ai taliei.
— Aminteşte-ţi de jurământul făcut şi du-l la îndeplinire, ca să te pot primi iar în braţele şi în patul meu.
Ai jurat pe sângele tău şi pe Întuneric că ai s-o împiedici pe Zoey Redbird să se reîntrupeze, distrugând-o pentru ca eu să pot domni asupra acestei extraordinare lumi modeme. Neferet mângâie iar talia îngustă a nemuritorului căzut, zâmbind în sinea ei. A, şi desigur, tu vei fi alături de mine când voi domni.
Invizibile pentru ochii nătărăilor de Fii ai lui Erebus, pe post de spioni ai Înaltului Consiliu, fuioarele negre ca o pânză de păianjen ce îl ţintuiau la pământ pe Kalona tremurară şi se deplasară, astfel că tentaculele îngheţate atinseră în treacăt mâna lui Neferet. Distrasă o clipă de răceala lor îmbietoare, Neferet deschise palma spre întuneric şi îi permise să i se înfăşoare în jurul încheieturii şi să-i lase mici tăieturi în carne - nu atât de adânci cât să-i provoace o durere insuportabilă, ci doar cât să-i potolească pe moment nesfârşita sete de sânge.
Aminteşte-ţi de jurământul făcut...
Cuvintele trecură pe lângă ea ca vântul printre ramuri golaşe.
Neferet se încruntă. Nu era nevoie să i se aducă aminte. Bineînţeles că era conştientă de jurământul ei.
Întunericul îi ascultase ruga - făcuse prizonier trupul lui Kalona şi îi obligase sufletul să meargă în Tărâmul de Dincolo - şi, în schimb, ea se învoise să sacrifice viaţa unui fiinţe nevinovate pe care Întunericul nu reuşise să o corupă.
Jurământul rămâne. Tsi Sgili, târgul e în continuare valabil, chiar de-ar fi să dea greş Kalona...
Din nou, cuvintele se auziră şoptit în jurul ei.
— Kalona nu o să dea greş! strigă Neferet, de-a dreptul mânioasă că până şi Întunericul avea îndrăzneala să o dojenească. Iar de-ar fi să o facă, i-am înrobit sufletul, aflat sub porunca mea atâta timp cât e nemuritor, astfel că, orice s-ar întâmpla, victoria este tot a mea. Numai că nu va da greş. Repetă cuvintele, rar şi răspicat, în timp ce firea ei tot mai aprinsă se domolea.
Întunericul îi linse palma. Deşi neînsemnată, durerea îi făcu plăcere, aşa că aruncă tentaculelor o privire drăgăstoasă, ca şi când ar fi fost doar nişte pisoiaşi zeloşi care se întreceau să-i câştige atenţia.
— Răbdare, dragele mele. Misiunea lui nu e încheiată. Kalona al meu e în continuare numai un înveliş.
Bănuiesc că Zoey se ofileşte în Tărâmul de Dincolo - nu e cu totul vie şi, din păcate, încă nici moartă.
Fuioarele din jurul încheieturii ei tremurară şi, preţ de o clipă, lui Neferet i se păru că aude în depărtare un hohot de râs batjocoritor.
Însă nu avu timp să cerceteze semnificaţia unui astfel de sunet - dacă era adevărat, ori doar o parte a lumii din ce în ce mai largi a întunericului şi a puterii care înghiţea tot mai mult din realitatea pe care o cunoscuse
ea cândva, pentru că, în clipa aceea, trupul înlănţuit al lui Kalona tresări cuprins de un spasm, iar el trase aer în piept cu lăcomie.
Privirea ei se îndreptă imediat spre faţa lui, aşa că fu martoră la momentul teribil în care el deschise ochii, acum doar găvane goale şi însângerate.
— Kalona! Iubitul meu! Neferet era acum în genunchi, aplecată peste el şi frângându-şi mâinile în jurul feţei lui.
Brusc, Întunericul care îi mângâiase până atunci încheieturile pulsă cu putere şi o făcu să tresară înainte
de a-i părăsi corpul şi de a se alătura miilor de tendoane vâscoase care, asemenea unei pânze de păianjen, pluteau şi pulsau lipite de tavanul de piatră al temniţei.
Până să apuce Neferet să-i poruncească unui tentacul să vină la ea - ca să ceară o explicaţie pentru o asemenea purtare ciudată, din tavan explodă o străfulgerare de lumină, atât de intensă şi de strălucitoare, încât fu nevoită să-şi ferească ochii.
Reţeaua Întunericului prinse lumina, o spintecă apoi cu o violenţă neomenească şi o făcu prizonieră.
Kalona deschise gura într-un ţipăt mut.
— Ce e? Cer să mi se spună ce se întâmplă! strigă Neferet.
Consortul tău s-a întors, Tsi Sgili.
Neferet urmări cum globul de lumină subjugată fu smuls din aer şi cum, cu un şuier groaznic, Întunericul împinse prin orbite sufletul lui Kalona.
Nemuritorul înaripat se chirci de durere. Îşi ridică mâinile pentru a-şi acoperi faţa şi respiră greoi,
sacadat.
— Kalona! Consortul meu! Aşa cum ar fi făcut pe vremea când era o tânără vindecătoare, Neferet acţionă mecanic. Îşi apăsă palmele pe mâinile lui Kalona, se concentră rapid şi cu pricepere, apoi spuse: „Adu-i alinare... îndepărtează-i durerea... fă ca acest chin să fie aidoma unui soare roşu ce apune la orizont - care dispare după o scurtă străfulgerare pe cerul nopţii ce stă să vină“.
Aproape imediat, convulsiile care asaltaseră corpul lui Kalona începură să se domolească. Nemuritorul înaripat inspiră adânc. Deşi tremura, apucă strâns mâinile lui Neferet şi le îndepărtă de pe faţă. Apoi deschise ochii. Aveau culoarea de chihlimbar a whisky-ului, intensă, limpede şi clară. Îşi revenise pe de-a-ntregul.
— Te-ai întors la mine! O clipă, Neferet fu atât de copleşită de uşurarea de a-l vedea treaz şi conştient, încât aproape că izbucni în plâns. Misiunea ta s-a încheiat. Neferet alungă tentaculele care se încăpăţânau să rămână agăţate de trupul lui Kalona, aruncându-le o căutătură aspră, căci păreau să refuze să-i dea drumul iubitului ei.
— Ia-mă de aici, de sub pământ. Avea vocea răguşită, după atâta tăcere, dar cuvintele erau clare. La cer.
Trebuie să văd cerul.
— Desigur, iubitul meu. Neferet făcu un semn spre uşă, care se deschise. Războinice! Consortul meu se trezeşte. Ajută-l să urce pe acoperişul castelului!
Fiul lui Erebus care o enervase mai devreme îi ascultă ordinul fără să crâcnească, deşi Neferet observă ce uluit era de brusca reînviere a lui Kalona.
Aşteaptă până când vei afla toată povestea. Neferet îi aruncă un zâmbet încrezut. Foarte curând, tu şi ceilalţi Războinici veţi primi ordine numai de la mine, ori veţi pieri. La gândul ăsta, merse încântată pe urmele celor doi bărbaţi, ieşind din tainiţele vechii fortăreţe din Capri, apoi tot mai sus, până când, de pe lungul şir de trepte de piatră, ajunseră în sfârşit pe acoperiş.
Era trecut de miezul nopţii. Luna atârna spre linia orizontului, galbenă şi grea, deşi nu era încă plină.
— Ajută-l să se aşeze pe bancă şi apoi lasă-ne, porunci Neferet şi arătă spre banca de marmură bogat ornamentată, aflată nu departe de marginea acoperişului castelului, de unde oferea o privelişte splendidă a Mediteranei, ce scânteia în noapte. Numai că pe Neferet nu o interesa frumuseţea din jur. Îi făcu semn
războinicului să plece, apoi şi-l scoase din minte, deşi ştia că acesta avea să informeze Înaltul Consiliu despre întoarcerea în trup a spiritului Consortului ei.
Nu mai avea nici o importanţă acum. Se putea ocupa de asta mai târziu.
Acum erau importante doar două lucruri: reîntoarcerea lui Kalona la ea şi moartea lui Zoey Redbird.