Psihologia inimii

2.Deci prieteni?

-Păi.. (a început el) nu am avut o copilărie normală, am fost forțat sa fac ce mi se impunea, ca și cum eram creat pentru asta. Părinții mei mi-au controlat viața și încă o fac. Mă forțează să mă căsătoresc cu o fată a unor parteneri de afaceri și nici acum nu știu să mă impun..
-Asta pentru că nu știi ce înseamnă să nu faci ceea ce vor alții. Trebuie să alegi pentru tine, e viața ta.
-Da, știu, ai dreptate, nu vrei să dai la psihologie?
-E o varianta după ce gat liceul.
-Ar fi frumos, poate o să lucrăm împreună. Am consultație gratuită?
-În nici un caz, prieteni sau nu, ai mei tot plătesc pentru ședințele astea.
-Bine punctat.Te-am crezut doar tupeista la început însă ești foarte inteligenta.
-Am zis că sunt depresiva, nu proastă.
-Știu, scuze. Păi ne vedem săptămâna viitoare?
-Am de ales?.. Glumesc, normal.Bye, bye.
-Bye.
  Totul trece repede, iar eu descopăr tot mai multe lucruri despre mine... Precum faptul că îmi place sa vorbesc cu oamenii, să ii ascult, să le dau sfaturi, e satisfacator. Ședințele cu Andrew au devenit mai mult întâlniri între prieteni. Ne-am apropiat mult și am început să ieșim si în weekend-uri sau când nu aveam ședințe.Mergem la grădini zoologice, la mall, la concerte, filme și chiar și în vacanțe. Povestim totul și mă ajută enorm.
   Astăzi e ultima mea ședință și sunt curioasa cum va decurge, nici la ore nu m-am putut concentra, i-am pregătit o surpriză. Când am ieșit pe poarta liceului i-am zărit mașina, iar el m-a clanxonat să urc.
-Hey, cum de ai venit după mine?
-Nu am voie? Trebuia să te ia altcineva?
-Aa..nu,doar am fost surprinsa, demult nu ai mai venit după mine la liceu. (El râdea și zâmbea, deși parcă vroia să plângă. Deși râdea, parcă lacrimile erau de tristețe. Am vrut să îl întreb ce se întâmplă însă nu vroiam să stric momentele în care zâmbea, m-ar fi durut inima.)
   Îl plac de ceva timp, dar nu am îndrăznit niciodată să ii spun. Îmi e teama, în plus are logodnica și mă crede o prietenă, nu vreau să stric nimic.
-Am o surpriză pentru tine!(îmi spune și pornește radioul, iar melodiile mele favorite erau trecute într-o listă de redare.)
-Woooow, astea sunt preferatele mele.Am si eu o surpriză pentru tine, ți-o dau când ajungem la birou!
-Ok.
După câteva minute în care am cântat fără oprire, am ajuns și la birou,iar eu am scos din rucsac, un portret de-al lui.
-Ăsta e cadoul meu, vroiam să îți mulțumesc pentru ca m-ai ajutat în tot acest timp. Probabil că am fost o persoană dificilă.
-Wow, asta sună ca o despărțire!Dar noi o să ne mai vedem, nu? Adică, aici se încheie jobul meu, dar suntem prieteni nu?
-Normal, nu am vrut să sune așa sombru.
  El a atârnat tabloul, iar apoi mi-a făcut și mie o cafea. Dar din nefericire peste 10 minute apare, Agata, logodnica lui și..
-Aa.. Iubire, ce trafic infernal, am crezut că ai terminat ședințele? O, vai tabloul ăsta nu se potrivește cu biroul! (A spus ea luând tabloul, însă mâna puternică a lui Andrew a oprit-o, punând tabloul la loc.)
-Agata, nu ți-am cerut să redecorezi biroul meu după placul tău. Nu vezi că am o ședință, te rog să ieși!
-Cine-i domnișoara?
  Andrew a vrut să răspundă, însă i-am luat-o înainte..
-Evelin, sunt o veche prietenă și pacientă a lui Andrew. (Îi intind mâna și facem cunoștință.)Eu am să plec, oricum a fost ultima ședință, ne mai vedem.
  Chiar nu știu cum am avut curajul sa fac astea, însă când am ajuns acasă, in momentele astea mă bucur că părinții mei mă vizitează rar, de când m-am mutat singură. Acum pot să plâng și zbier liniștită. Am plâns toată noaptea, în timp ce primeam mii de mesaje de la Andrew, cărora nu mai aveam curaj să le răspund. A încercat să mă sune însă nu ma simțeam în stare sa vorbesc cu  el.
A doua zi,Andrew mi-a mai trimis trei mesaje și am decis să le citesc:
  „Îmi pare rău pentru că fac ce spun ceilalți "
  „Nu vreau să te pierd"
  „Evelin, mă căsătoresc săptămâna viitoare "
În momentul următor nu am mai putut sta în picioare, iar câteva bătăi in ușă s-au auzit puternic, iar apoi mama a intrat și alergat panicata spre mine.
-Mamă, nu mai pot..
-Ce nu mai poți?
-Nu mai pot respira..
  Mama, mi-a luat telefonul și a apelat pe cineva repede.
  Din perspectiva lui Andrew:
Sunt foarte îngrijorat pentru Evelin, ieri nu se simțea prea bine, iar acum nu mai scap de Agata sub nicio formă, dar..
-Alo, Evelin, ești bine?
-Doctore Andrew, sunt mama ei, vă rog veniți repede, nu știu ce să fac, se sufocă.
-Vin acum, nu o lăsați singură!
-Așa voi face.
De asta mă temeam, cred că e un alt atac de panica. De 1 an nu a mai făcut altul, am crezut că o sa fie bine. Am condus cu o viteză foarte mare, parcă nu mai eram conștient, vroiam să ajung cât mai repede. Îmi era teamă, se poate răni singură, poate face rău altora, starea asta surprinde într-un mod negativ pe oricine.