Ne Vom Revedea În Rai / Finalizat

Cᴀᴘɪᴛᴏʟᴜʟ 19: Pʀᴇғᴀ̃-ᴛᴇ sʟᴀʙ, ᴀᴘᴏɪ ᴅɪsᴛʀᴜɢᴇ-ɪ!

    În urma stratului de fum gros ce se ridica ca-n neștire atunci când mașina lui plecă în trombă, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, plecă, nemaiținându-l nimic pe loc.

     Nu prea știa cum ar vedea Evie situația din perspectiva ei, dar cert era că bine nu.

      Punând mâna pe schimbătorul de viteze, acceleră fără nicio tragere de inimă. Dorea să scape de acest loc și să ajungă cât mai grabnic acasă. Să scape de absolut toate amenințările care îi dădeau târcoale ca un roi de furnici ce n-aveau altceva mai bun de făcut!

     Din nou, telefonul de lângă el vibră pentru a nu știu câtă oară pe ziua de azi de când pornise la drum, iar acest lucru doar reușea să îi alimenteze ușor furia. Era sigur că aceste apeluri nu veneau de la niște oameni tocmai fericiți, ce ar fi vrut să îi ureze o zi frumoasă.

     Virând într-o curbă, alese să răspundă telefonului, fără a se mai uita la numele apelantului. Era fie Elias, fie șeful lui în toane proaste.

      — Spune odată ce vrei și nu mă mai suna! strigă Jason, lovind cu putere buretele din care era făcut volanul din fața lui, nemaiputând să își mențină furia în frâu.

    — Ăăă? se auzi o voce feminină, puțin derutată, care cuprinse interiorul mașinii.

     O fi Evie?

     Cu o privire circumspectă, analiză litere albe și clare ce formau numele fetei din spatele celuilalt telefon. Aproape rămăsese fără grai. Totuși, se bucură că se înșelase în privința persoanei din spatele apelurilor, chiar dacă avuse acea ieșire.

     — Jason, rosti tremurat fata.

     Nici nu se miră de reticența pe care o avea acum fața de el! Fix acum el a trebuit să dea cu bota în baltă!

    — Avelina? Oh,...

    — Știu că ești supărat pe mine. Ai tot dreptul, până la urmă.

    — Ai fi ultima persoană pe care să pot fi, am crezut că mă sună altcineva, nu tu! Cineva cu care nu vreau să vorbesc.

     Se auzi un oftat din partea femeii. Oare o fi de ușurare? Așa speră Jason să fie. Dacă ar fi fost Evie în spatele acestor apele, nici măcar nu s-ar mai sfiit să îi dea explicații. Avelina era... altcineva!

     Altcineva.

    Așa suntem noi oamenii. E mai ușor să înlocuim un „obiect stricat” decât să îl reparăm. Să abandonăm o situație decât să mergem mai departe, luptând contra curenților...

     — Cum de ai ales să mă suni?

    — Sunt înapoi acasă! Locul de unde nu ar fi trebuit să plec niciodată. Îmi lipsești enorm! Și... ah, am crezut că va fi mai simplu, râse ea ca și cum ar fi spus o glumă, știi ceva? Abia aștept să ne vedem. Sper că ești bine.

     Involuntar, Jason zâmbi în colțul gurii. Dintr-o dată, priveliștea de pe geam era mult mai colorată și abia acum putuse surpinde din priviri soarele, ca o monedă strălucitoare, ce era expus pe cer ca un tablou.

     De ce a ales să lase totul pentru o fată? Aici, fiind vorba, bineînțeles de Evie. Această întrebare era din păcate fără răspuns. Nici măcar el nu știa.

     — Unde ești? întrebă ea ca printr-o suflare. Mi-am tot făcut curaj să te întreb.

     — Curaj? Ce, îți e frica, ție, domnișoară Ramirez? întrebă în șagă Jason, umezindu-și buzele în timp ce trecu cu limba peste ele.