Aruncată în vis II: Captivi

Unu

  Articolul din ziar mă privea în ciudă.

  ― Cum adică te muţi?

  ― Ally, ţi-am mai spus, nu mă mut, doar că mă transfer la liceu aici, în Darkbrooke.

  Allison suspină profund la celălalt capăt al firului. Vestea că mă transferam la alt liceu era imperceptibilă pentru amândouă.

  Mi-am aruncat privirea din nou spre articolul din ziar. „LICEUL DIN DARKBROOKE, MAREA REDESCHIDERE. Toţi tineri de liceu din Darkbrooke, Moonbrooke şi Nightbrooke sunt invitaţi (oblicați –asta e de la mine) să studieze la ei acasă." Se pare că asta a uneltit Allan toată vara, cât am fost noi ocupaţi să ne plângem de milă. Are de gând să ne închidă şi mai bine în închisoarea noastră.

  ― E cam acelaşi lucru, Lu. De ce nu poţi rămâne în Boston?

  ― Ţi-am spus. După cele întâmplate vara trecută, ai mei refuză să mă mai lase să plec de acasă. Spun că e pentru siguranţa mea. Singură în Boston...

  Minciună. Eram o mare mincinoasă. De fapt ai mei n-au pomenit nimic de transfer, a fost idea mea imediat ce am văzut articolul de acum câteva zile. Oricum ştiam că nu mai exista nici o cale de a putea pleca din Darkbrooke. De ce să consum energia împotrivindu-mă când puteam găsi o cale să profit de pe urma ei. Orice lucru bun sau rău venea la pachet cu altul, rău sau bun.

  ― Îmi pare rău de prietenul tău, se auzi vocea lui Ally la celălalt capăt al firului.

  ― Mda, şi mie.

  Nu puteam spune cât de rău îmi părea. Allan avea să plătească cu vârf şi îndesat pentru viaţa pe care a luat-o. Şi eu voi fi acolo să mă bucur de spectacol. Ştiu, un gând macabru şi egoist. Iar cu asta nu sunt cu nimic mai presus de el, dar îmi doream asta atât de mult. Şi voi primi. În nici un caz nu aveam să las moartea lui Jay nerăzbunată.

  ― Şi noi ce o să facem? întrebă Ally.

  ― Hei, dacă mă mut la altă şcoală, asta nu înseamnă că nu o să mai fim prietene. Ally, întotdeauna am să am nevoie de tine.

  Mă usturau ochii, dar prin nu ştiu ce miracol, am reuşit să-mi fac vocea să sune normal.

  ― Şi eu. Ea nu se străduia deloc să-şi facă vocea să sune normal. Suspina şi eram convinsă că şi plângea.

  ― Trebuie să închid acum. O să te sun cât pot de repede. Promit.

  În receptor se auzi un oftat prelung.

  ― Bine. Te pup, şi ne auzim curând. Pa, Luna.

  ― Pa.

  Am aşteptat să aud tonul care anunţa finalul apelului, dar în loc de asta auzeam suspinele lui Allison. Nici una nu avea de gând să-şi spună „la revedere". După mai multe minute în care am stat aşa, ascultând respiraţia celeilalte, eu am murmurat un „Îmi pare rău" şi am închis înainte ca Ally să mă audă plângând.

  Ştiam că n-aş mai fi putut amâna discuţia. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să vorbesc cu ea, şi preferam să o fac mai devreme. Nu puteam să ignor asta, şi dacă nu voiam să mă trezesc cu F.B.I.-ul la uşă, mai bine o anunțam.

  Strângeam într-o mână telefonul mobil şi în cealaltă ziarul. Mă aflam singură pe treptele din spatele şcolii, privind cu ciudă la tot ce era în jurul meu.

  Întotdeauna mi s-a părut că şcoala din Darkbrooke este mult prea mare pentru câţi elevi erau de fapt înscriși. Clasele erau mai mult goale decât pline. Dar acum eram nevoită să recunosc eficienţa unei clădiri aşa de mari. De mâine avea să devină închisoarea mea pentru cine ştie câtă vreme.