În brațele morții (boyxboy)

44

Deschid ochii și primul lucru pe care îl văd este cerul. Soarele bătea puternic, razele sale calzi lovindu-mi chipul. Doar câțiva nori se mai regăseau pe cer, dar era o priveliște superbă. Sub corpul meu simt o mulțime de bețe ascuțite și frunze uscate, amestecate cu pietre—o combinație deloc plăcută, în special pentru spatele meu, care scâncea de durere. Mă ridic amorțit și privesc imaginea copacului din fața mea. Eram cu picioarele în sus. Îmi răsfir părul cu degetele și scrutez împrejurările cu privirea. Unde eram?

"Renee, ești demențial, omule!" Aud glasul lui Kian, încercând să formuleze propoziții printre hohotele de râs, cu greu abținându-se. "Chiar eram convins că-ți vei întrece scorul, dar cred că ai de gând să mă omori cu zile." El mai avea puțin și cădea la pământ de la atât de mult râs, eu privindu-l precum un ciudat. De ce râdea? Acum câteva minute îl țin minte cum plângea—

Îmi ridic privirea repede spre chipul său, privindu-l speriat, încercând să pun la punct tot ce tocmai s-a întâmplat. Mintea-mi era în ceață, aveam ceva amintiri slabe, dar care se pierdeau tot mai mult cu fiecare secundă. Bărbatul avea pe chip un zâmbet larg, iar privirea sa mă scruta curioasă. Simt o apăsare ciudată în piept.

"Unde sunt?" Întreb debusolat, cu glasul abia auzir, când deodată veni la mine un câine. Tresar când îl văd și mă dau în spate, aproape speriat la vederea animalului, de parcă îl vedeam pentru prima dată. Bărbatul mă privi confuz și se apropie de mine, coborându-se ușor la nivelul meu.

"Jos, Hunter. Ești bine, Renee? Acum serios—te-ai lovit?"

Privirea mea se plimbă repede prin jurul meu, folosindu-mă de bărbat ca să mă adun de pe jos. Locurile îmi păreau cunoscute, situația îmi părea cunoscută, chiar și câinele îmi părea cunoscut—deși pentru numele lui Dumnezeu nu puteam uni piesele împreună. Ce căutam la cabană?

"Nu… de ce suntem iarăși la cabană?"

Clipi apăsat, de parcă nu era sigur dacă mi-a auzit cuvintele bine. "Unde ai vrea să fim?"

"În… America?" Întreb debusolat.

El râse. Mai mult încordat, și își scarpină spatele gâtului pierdut. "Tu chiar te-ai lovit. Poate nu ar prinde rău o vizită la medic."

"Ce naiba!" privirea îmi fuge prin jur. Eram mult prea debusolat. Nu înțelegeam ce se întâmplă, de parcă eram pentru prima dată aici. Țin minte cum încercam cu Kian să îmi măsor timpul de fugit, dar de la căzătura mea și până m-am deșteptat, eram complet sigur că a mai fost ceva. Ca și un vis în miez de zi, îmi trecuse prin fața ochiilor mei cu o viteză, încât am pierdut firul. "Unde e Ky–" dar mă opresc înainte să termin de vorbit, de parcă voisem să zic numele cuiva, dar nu puteam ține minte ce am vrut să zic.

A cui nume?

Însă în loc să-mi răspundă, Kian își lipi mâna de fruntea mea și mă privi îngrijorat. Dădu din cap negativ mai mult pentru sine și își lăsă palma să cadă lângă corp. Îmi croiesc drum cu pași apăsați spre interiorul cabanei, de parcă căutam ceva. Pierdusem ceva și nu am idee ce. Eram pierdut.

"Nu ai temperatură, ce s-a întâmplat? Despre cine vorbești?"

"Eu—" dau să continui, dar mă opresc brusc. Despre cine încercam să vorbesc? Simțeam acest gol apăsat în piept care nu-mi dădea pace, însă de ce îl simțeam? Înghit nodul din stomac, dar simțeam cum mai mult mi se făcea greață, decât faptul că mă ajuta. 

Pierdusem ceva.

Dar ce am pierdut? Când am reușit?

Primul lucru pe care îl caut atunci când ajung în interior, este telefonul. Pe care îl deschid, apoi apăs calendarul. Nu îmi spune, îmi zic mie însumi și privesc data notată în calendar.