Deja trecuse jumate de oră de când tot încercam să-mi conving părinții că se întâmplă ceva, însă de când începuse Andreea să facă mișto de mine si de faptul că aș fi un fricos începusem să o las mai moale și mai degrabă să fiu co ochii în patru pentru acea arătare.
Și am tot așteptat. Timpul trecea iar frica me creștea odata cu apopierea nopții. Când ești copil știi că noaptea se întâmplă faptele rele, iar eu știam sigur că silueta se va întoarce, iar dacă nu se va întoarce pe lumină, sigur se va întoarce pe timpul nopții.
Se făcuse 8:33 pe când reapăruse. Îmbuteiajul era la fel de neclintit, mama și tata erau mult prea obosiți pentru a mai interacționa în vreun fel cu mine sau cu Andreea care era pierdută cu gândul în altă parte, oricum prezentă nu era.
De data asta silueta parea să se miște. I se mișca maxilarul într-o manieră foarte violentă, de parcă ar fi srigat la mine, însă nu se auzea nimic. Singurul sunet era cel al vântului ce bătea încet întâmpinat de o adiere rece.
La un moment dat strigătul mut s-a oprit, iar silueta a făcut jumate de pas înspre mașina noatră. Atât mi-a trebuit pentru a începe să țip încercând să le atrag atenția alor mei asupra acelei chestii, de data asta însa neluându-mi privirea de la ea, crezând că o să dispară încă o dată.
- Mamăăă!!!! Uite silueta de care țiam zis. Uite e acolo!!
- Măi Stefan! Nu vezi că suntem obosiți? Ne mai sperii și tu... Nu-i nimic acolo, nu te mai prostii atât!
Era cu putință? Mama nu vedea? Și nici tata sau Andreea nu păreau sa aibă idee despre ce vorbesc. Silueta deja mai făcuse un pas. Știam că în scurt timp se va afla lângă mașină, dar nu puteam face nimic. Mă uitam neajutorat la tata care nu dădea niciun semn de a mă crede. Silueta deja incepuse să meargă încet spre mașină, cu toate că acel mers nu era unul tocmai normal. Un fel de târât al picioarlor combinat cu împiedicături vrecvente, de parcă silueta nu învățase să meargă normal.
Cu fiecare secundă se apropia și mai mult de mașină. Voiam să urlu de frică însă mi se puse un nod în gât care nu mă mai lăsa nici măcar să vorbesc. Eram pur și simplu împietrit. Mintea mi-era goala, lăsând loc groazei negre, fiorii îmi treceau pe spate precum o cascadă nesfârșită. Sfârșitul era aproape, iar eu eram prea mărunt pentru a mă pune în calea lui.
Atunci am făcut decizia de a-mi lua ochii de la sfârșit pentru a privii pentru ultima dată fața mamei. Am memorat fiecare detaliu știind ca este ultima dată când o voi vedea. Prin coada ochiului am observat ceva ce stătea fix de partea cealaltă a geamului, lângă mașina. Era silueta... doar că nu mai era doar o siluetă, era ceva mai mult. Lumina părea că s-a dat bătută și că a atins acea creatura pentru a i se observa trăsăturile...
Creatura era înalta. Avea niște mâini lungi și musculoase până la genunchii picioarelor, mâini ce se sfârșeau în niște lungi și subțiri pe lângă niște gheare pline de sânge. Picioarele erau doar piele și os chinuindu-se să susțina trunchiul enorm plin de păr negru. Capul era deformat. Gura foarte deschisă de parcă fusese forțată, forma un zâmbet diavolesc. Ochii precum două găuri negre nu lăsau să se vadă lipsa sufletului cu toate că simțeai.
O secundă ia luat să bage mâna prin geam. Am crezut că acela o sa-mi fie sfârșitul. Am închis ochii. Nu s-a întâmplat nimic. Aștept. Liniște. Liniște...
Nemaisuportând așteptarea deschid ochii... Creatura se depărta încet. Eram singur în mașină. Mi-a luat familia. Îi căra precum niște iepuri morți.
Am închis ochii și am început să plâng sperând că mama va veni să mă aline. Nimic...
