Raymond și Partea Întunecată a Lunii

𝐂 𝐀 𝐏 𝐈 𝐓 𝐎 𝐋 𝐔 𝐋 𝟏

Au trecut câteva momente în care tot ce am făcut a fost să zac la pieptul lui, înțepenită cu picioarele pe ciment, în timp ce elevii ieșeau pe porțile liceului, ocolindu-ne. Atunci când am considerat că nu sunt la limita unui atac de panică, l-am bătut ușor cu palmele pe spate, pe Max, pentru a-l anunța că sunt în regulă. Mi-a dat drumul de îndată ce mi-a înțeles mesajul, însă nu s-a depărtat de mine. A continuat să mă analizeze îndeaproape, și singurul motiv pentru care îl lăsam să stea așa era acela că el impiedica razele soarelui să mă orbească.

I-am zâmbit, clipind des, molcom.

— Sunt bine, am murmurat, poți să îmi dai drumul.

Max a răsuflat ușurat, dându-se în lături.

— Ești sigură? m-a chestionat neîncrezător. Încă ești palidă.

Mi-am încrețit pielea frunții izbucnind mai apoi într-un râset zgomotos, dar știam înăuntrul meu că eu nu eram nici pe departe amuzată.

— Sunt în regulă, Maximilian, nu ai de ce să îți faci griji! Am chicotit, știind că urăște să îi spun astfel. Chipul său a căpătat o paloare a morții când m-a auzit numindu-l așa, și am auzit și un mârâit slab, urmat de un pufnet exasperat. Știa că nu are rost să se contrazică cu mine, întrucât tot cum vreau eu avea să iasă, poate de aceea a renunțat să mai lupte împotriva mea.

Mi-am tras geanta neagră, de piele, mai bine pe umăr și i-am căutat Hummerul cu privirea. L-am observat sub un copac, parcat la umbră. Puteam deduce și motivul. Zilele acestea de vară erau al naibii de călduroase, iar o mașină neagră nu făcea altceva decât să se transforme într-o saună, dacă este poziționată în bătaia soarelui. Blondul a luat-o înainte, scotocind prin buzunare după chei, iar eu l-am urmat, grăbindu-mă puțin pentru a-l ajunge din urmă. Privirea mea a cutreierat împrejurimile. Nu mai era nimeni aici, poate doar doamnele de serviciu, însă nici de acestea nu eram sigură, mi-am scuturat ușor capul.

Am auzit un țiuit urmat de un sunet de deblocare, și am știut că acum puteam ocupa locul de lângă șofer în voie. Am deschis ușa și am pătruns în interiorul autoturismului odată cu prietenul meu, căutându-mi cu privirea hanoracul pe care știam că-l uitasem aici de dimineață când acesta venise să mă ia la școală, iar eu mă dezbrăcasem de el pentru a-l împacheta cât mai frumos, ca să încapă în geantă. Se pare însă că nu am reușit să îmi duc la împlinire treaba, întrucât intrasem într-o conversație aprinsă cu Max, legată de șoferul mașinii din fața noastră care, parcă ne făcea în ciudă mergând cu viteză mică, când noi trebuia să ajungem urgent la ore.

Blondul a băgat cheile în contact și m-a privit cu colțul ochiului, apoi a rânjit subtil, văzându-și de treabă.

— Dacă îți cauți hanoracul cel roșu, să știi că l-am pus în portbagaj, îl poți lua când vei coborî la localul acela la care tu lucrezi.

Mi-am dat ochii peste cap, lăsându-mi spatele să se lipească în voie de tapițeria neagră a scaunului, inspirând aerul maritim pe care odorizantul său de mașină îl emana. Mi-am închis ochii, savurând din plin momentul ăsta. Eram liniștită. Viața mea era liniștită. Sufletul meu era liniștit, iar asta... Ei bine asta era tot ce aveam nevoie acum. Deși existau o groază de factori care mă trăgeau la fund, să fiu în mașină cu Max, nu făcea altceva decât să mă calmeze.

— Nici măcar acum nu știi cum se numește cafeneaua? am mormăit, deschizându-mi încruntată un ochi. Vii acolo să mă iei în fiecare zi, pentru numele lui Dumnezeu! am exclamat pe jumătate amuzată, pe jumătate enervantă cu capul încă prăvălit pe spătar. Se numește Cafe de Arts, Max! Reține odată!