Mă decid ca, de acum și pentru cât timp îi va lua să îmi descopere cadoul, să îi scriu cât de multe scrisori pot. În principal, o să scriu poezii, dar o să trimit și niște scrisori clasice cu text simplu. Iau niște hârtie, plicuri și un stilou. Și încep să scriu...
De ce mă urâți, ce v-am făcut,
De ce atât de rece,
De ce chiar atât de tăcut.
De ce timpul meu trece
Mai greu, acum cu dumneata.
De ce dorm mai greu,
Visez mai ciudat noapteaș
De ce în sufletul meu
Sunt mai mulți nori.
De ce nu din creierul meu
Nu vrei să zbori.
Hmmmm, nu e cine știe ce poezie, e doar ceva așa, de început. Totuși, nu o consider banală și chiar sper ca ea sa îmi aprecieze opera mea de artă.
Mă gândesc că ar trebui acum să îi scriu și o explicație, deoarece presupun că nu știe de ce îi scriu, dar, sincer să fiu, nici eu nu prea am vreo idee. Păi în orice caz, dacă scriu poate aflu și eu niște răspunsuri.
Pentru că știu,
Deși nu vă cunosc,
Aș vrea să fiu
Cu dvs, recunosc.
Dar de ce sunt
Atât de înnebunit,
De ce deodată
Sun îndrăgostit.
Nici eu nu știu,
Poate știți
Poate vă întrbați
Dar haideți cu mine,
Până când aflați.
Nu prea am mai scris astfel de poezii până acum, astfel încât nu prea știu cum să le numesc. Nu am idei pentru titluri, așa că par incomplete, dar cred că ar deranja-o. Poate chiar pot profita de acest lucru și îi pot zice ca ea să aleagă titlul poeziilor.
Le iau pe cele trei poezii scrise deja și le pun într-un plic pe care să i-l dau mai târziu. Mă decid că ar fi mai bine dacă aș lua o mică pauză de la scris și aș mai lucra puțin la programul meu. Până la urmă, sunt cel mai bine-privit angajat din clădire, motiv pentru care am și fost promovat, dar asta nu înseamnă că nu mai trebuie să lucrez. Îmi deschid calculatorul și pornesc sursa, apoi deschid o muzică pe fundal cu care să lucrez mai calm și mai organizat. Îmi place să scriu cod pe muzică. Nu neapărat că îmi dă inspirație, dar face ca timpul să însemne ceva mai mult pentru mine și să nu aștept doar să termin odată ce am de făcut.
Următoarea zi, decid că este necesar ca să termin de scris poeziile. Voiam acest prim plic pe care să îl scriu să i-l dau cât mai rapid, astfel încât să nu creadă că am uitat de ea sau că o să o las în pace. Așa că mă apuc de scris următoarele patru opere de artă. De ce doar șapte poezii? Simplu. Deoarece ziua pe care n-am întâlnit prima oară era 7 aprilie. Pare logic, nu? În orice caz, vreau ca acestea pe care le voi scrie acum să fie mai bune ca cele pe care le-am scris până acum. Așa că îmi iau, din nou, o foaie și un pix și mă apuc de scris:
Mă îndrept, încet
Spre ceea ce pare,
Deși nu-i corect
Nu am ce face,
Spre nebunie.
Mă îndrept, încet,
Spre ceea ce pare,
A fi, doar așa,
O obsesie.
Mă îndrept,
Neintenționat,
Dar tot sunt vinovat,
Către ceea ce urăsc
Cel mai mult.
Cred că s-a observat, dar această poezie apare cu o perspectivă ceva mai personală, ceva mai intimă. Consider că pentru ca ea să aibă încredere în mine, ar trebui ca eu mai întâi să vadă că eu am încredere în ea și îi dau acces la astfel de informații. Evident, aceste lucruri se îbtâmplă în subconștientul ei, fără ca ea să știe direct. Și asta ar merge doar cât timp nu își dă seama.
Dar ce v-am făcut,
Cu ce am greșit
Ce voit am vrut
Să fac într-un mod
Mai neplăcut.
Nu am nicio vină,
Nici măcar că
Vă iubesc.
Dar asta nu este
O greșeală.
Cât am să trăiesc
O să vă dau de veste,
Că mă țin de cuvânt,
Așa că măcar nu dați
Cu el de pământ.
Ptintr-o coincidență stranie, îmi place astronomia, iar, din câte știu eu, elementele astronomice sunt destul de romantice. Cum ar fi să le folosesc în poeziile mele?
Sunteți ca o stea
Pe cetul plin,
Străluciți așa divin;
Doar aș vrea
Să vă cunosc
Să fiți a mea,
Recunosc.
Dar pe deplin
Sunt conștient,
Că nu vă știu bine,
Dar e evident.
Sper să nu fi confundat acea expresie cu steaua cu altceva, întru-cât mie chiar îmi place, dar nu pare tocmai familiara. Momenta, mai am doar o poezie, dar nu prea mai am inspirație. V-am mai spus, nu prea am mai scris până acum poezii de acest tip. Nici nu știu dacă sunt bune. Ar fi trebuit să citesc niște Eminescu înainte, dar cred că așa m-aș fi inspirat, iar eu consider originalitatea mult mai de preț. Evident, am mai citit și înainte opere scrise de Mihai Eminescu, doar că, în primul rând, a fost acum mult timp, iar în al doilea rând, pentru un complet alt motiv. În orice caz, mai am o poezie de scris, care nu se termină singură (din păcate).
Nu cred că se poate,
Chiar nu e adevărat,
Că mă urâți,
Că nu mă suportați.
Poate peste noapte,
Poate în viitorul apropiat
Ne înțelegem mai bine,
Nu de nesuportat.
Dar tot nu cred,
Nici acum nici nicicând,
Nu vreau să mă cert,
Apoi să cad țipând.
Momentan, habar nu am de ce, dar am o presimțire că această idee cu poeziile va da roade. Nu știu de ce, dar așa cred eu. Iau foile, le împăturesc cât de atent pot și le pun într-un plic nou. Apoi îl iau și mă duc să i-l pun în cutia poștală.
