Sunt cine vreau să fiu

Capitolul 2 - Sentimentele sunt ca un întrerupător

      Înapoi la prezent, mă ridic de pe scaunul de la birou și mă duc la parter cu scopul de a o întreba pe bunica despre plecarea ei. M-a rugat acum câteva zile să o duc eu la gară, fiindcă tata, propriul ei fiu, este prea ocupat. Hale, care urca scările câte două, nervos, aproape că m-a dărâmat, dar nu e ca și cum i-ar păsa lui vreun pic de existența mea. Aud sunetul ușii încuiate la două secunde distanță, semn că nu vrea să aibă de-a face cu noi în seara aceasta. Se pare că morocănosul a revenit. A încetat să mă mai mire cu mult timp în urmă.

      Mă așez pe canapea lângă bunica, privind-o cu tristețe. Nu suportă să-l vadă așa pe fratele meu, iar eu nu suport s-o văd așa pe ea. Nu pot să nu-mi amintesc câte a făcut pentru mine. Mă acoperea de fiecare dată când mă loveam din neatenție, fără ca mama să afle, căci s-ar fi înfuriat, pentru că aș lăsa o impresie proastă vecinilor, singurul lucru care o interesa de fapt. Mă pansa, mă îngrijea, îmi dădea cele mai bune sfaturi, era mereu acolo când aveam nevoie de ea, indiferent că îmi oferea sprijin fiind prezentă fizic sau prin telefon. Regret cu fiecare celulă a corpului meu perioada în care mă comportam cu ea așa cum o face la momentul actual Hale. Am recompensat-o într-un mod oribil pentru grija pe care mi-o purta fără să ceară nimic în schimb. O consideram cicălitoare și enervantă, crezând că vrea să-mi invadeze spațiul personal, când ea doar dorea să se asigure că sunt nevătămată. I-am cerut mii de scuze când mi-am dat seama cât de pripită și copilăroasă am fost. Se întâmpla imediat după faza cu Jia, dar momentul greu prin care treceam nu-mi scuză comportamentul. Perioadă mai neagră n-am mai întâlnit, însă acum că am trecut peste, aștept curcubeul. Totuși, atitudinea mea generală care se înclină către negativism mă îndeamnă să cred altceva. 

      Îmi îndrept privirea către ea, zâmbind după câteva luni bune în care uitasem definiția acestui cuvânt. Mă îngrijorez imediat ce observ accentuarea ridurilor ce îi trădează vârsta şi lunga încruntare ce îi îngustează ochii. Am o vagă presupunere despre ce ar putea fi vorba şi n-o să-mi placă deloc.

      — Eşti bine? pornesc eu conversația.

      Oftează zgomotos, eliberând frustrarea pe care a acumulat-o în timpul cât am stat lângă ea. Încerca să mă păcălească, prefăcându-se concentrată la televizor, dar a renunțat destul de uşor. Mă cunoaşte. Sunt bună la identificarea sentimentelor celorlalți sau posibil numai ale bunicii căci o știu de când m-am născut, însă propriile mele sentimente îmi provoacă întotdeauna o stare de confuzie.

      — Şi Hale e nepotul meu...

      Îmi dau ochii peste cap, anticipând în ce direcție o va lua această discuție și sperând că bunica va fi mai cooperantă comparativ cu data trecută.

      — Am mai avut discuția asta, îi amintesc, refuzând să o privesc în ochi, fiind conştientă de privirea ei fixă asupra mea.

      — Dar îl iubesc cât te iubesc şi pe tine.

      — Dar te răneşte! Ce rost are să îți pese de o astfel de persoană? aproape țip, ridicându-mă de pe canapea.

      Nu-mi doresc să ne certăm din nou pe tema asta. Nu ajungem niciodată nicăieri. Îl apără mereu, iertându-i toate greşelile, cu scuza că nu are minte. Când fac eu ceva greşit sunt nevoită să-mi îndrept erorile ca să vorbească din nou cu mine. Nu mi se pare corect!

      — Dar nu aşa funcționează...

      — Prostii. Sentimentele sunt ca un întrerupător pe care îl poți închide şi deschide când vrei, arunc eu vorbe în vânt la nervi, nefiind foarte sigură pe ele și fiind conștientă că se vor întoarce la mine.