"Suntem cu toții puțin ciudați. Şi viața este puțin ciudată. Iar când întâlnim pe cineva a cărui ciudățenie este compatibilă cu a noastră, creem cu el o conexiune şi o ciudăţenie mutual satisfăcătoare pe care o numim dragoste. Dragoste adevărată." (...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Răsfoiesc absentă paginile a ceea ce fusese cândva jurnalul meu, însă acum este doar un caiet de notițe mâzgălit peste tot și cu coperta făcută ferfeniță. Dezlipesc eticheta și o arunc în coșul de gunoi. Numele meu încă se poate citi. Aloy Shaw. Obișnuiam să-mi urăsc prenumele, însă nu am idee de ce. Poate pentru că nu găsesc nicio vedetă despre care să zic cu însuflețire că sunt mândră că îi port numele sau din cauza faptului că nimeni nu-l reține ori ajunge stâlcit. Am auzit sute de variante ale propriului nume până acum, care mai de care mai caraghioase.
Mă gândesc cât de rapid se apropie ziua mea de naștere. Sunt terifiată puțin, sincer. Se zice că vârsta de șaisprezece ani este specială. Mi-aș dori să fie, deși cred că sunt doar zvonuri. Pentru Hale n-a fost nimic ieșit din comun, cu excepția faptului că în sfârșit poate conduce. Mă îndoiesc, totuși, că va lua carnetul. Nu mi-l imaginez ca fiind un șofer bun. Nu mi-l imaginez deloc ca fiind șofer, de fapt.
Pun jurnalul pe noptieră, dar o poză cade din el. Mă aplec, chinuindu-mă să nu mă dau jos din pat, căci mi-ar fi teribil de lene să mă pun la loc și probabil aș rămâne pe podea. După încercări nenumărate, reușesc să o apuc de un colț, apoi o ridic la nivelul feței, privind-o chiorâș. Sunt eu, în clasa întâi, ținând-o de gât pe Jia, prietena mea cea mai bună de atunci. Cu toate că am avut o prietenie frumoasă și sinceră și amândouă ne bucuram de prezența celeilalte, asta nu a oprit-o să aleagă persoanele populare în detrimentul meu chiar de la începutul clasei a opta, după ce toată vara m-a evitat. De atunci am încetat să mai am încredere în a-mi spune secretele prietenilor și încetul cu încetul, nici dacă mi-aș fi dorit s-o fac, nu am mai avut cui. Altfel ar fi stat situația dacă Jia ar fi avut bunul simț de a nu le pune pe tavă noilor ei prieteni toată viața mea, de parcă nu ar fi valorat nimic. Copiii din școala generală tind să fie foarte imaturi și urâcioși, iar eu nu le puteam suporta comportamentul și nevoia lor asiduă de a te agasa cu întrebări la care tu nu vrei să răspunzi. Luni bune m-au acuzat cum că aș avea pile la directoare, pentru că mătușa mea lucra în acel loc. Șapte ani Jia a păstrat secretul acesta, dar toamna trecută a avut grijă să-l afle toată școala. Recunosc că nu sunt cea mai inocentă și fără cusur persoană existentă și că probabil meritam ca ea să încheie prietenia noastră, dar cred că decizia de a dezvălui întregii școli relația mea de rudenie cu profesoara de engleză a fost puțin cam dură.
Poza aceasta mă readuce în trecut, transpunându-mă complet în ziua când totul s-a colorat gri pentru mine, transformând curcubeul ce mă învăluia într-o cascadă monotonă de nonculori.
Cu zâmbetul pe buze, îmi strângeam cărțile la piept de parcă despărțirea de ele mi-ar fi putut provoca o durere psihică pe care n-aș putea-o compensa decât prin redobândirea lor. În ziua respectivă mi se rupsese un buzunar al ghiozdanului, așa că aveam două opțiuni: să folosesc o pungă sau să duc cărțile în brațe. Așteptam cuminte în fața casei prietenei mele, cum ne obișnuisem. Mai erau cinci minute până începea ora, iar eu încă mă aflam la ușa ei, după ce am sunat la sonerie de cel puțin zece ori și îi umplusem căsuța vocală cu mesaje. Am presupus că era bolnavă și că nu s-a putut da jos din pat cât să ia telefonul să mă anunțe, dar chiar și eu știam că era o explicație foarte ilogică de vreme ce ea avea, literalmente, mobilul lipit de mână.
Ajunsă pe holul școlii, nu înțelegeam de ce mai multe persoane șușoteau, aruncându-și din când în când ochii spre mine. Credeam că sunt paranoică, dar de fapt chiar se întâmpla. Atunci a intrat Jia cu noii ei prieteni, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva toată viața mea e o simulare ori trăiesc un vis absurd.
Astfel, colegii mei nu au fost mai mult decât simpli oameni cu care vorbeam doar când era neapărat necesar, cum ar fi un proiect în care eram implicați sau pur și simplu când mi se cerea o foaie sau un pix pentru un test. În rest, nu am mai ieşit afară, m-am concentrat pe învățat, am început zeci de seriale la care aştept continuarea şi acum şi am încercat să ignor golul format de lipsa de comunicare şi de monotonia care încă mă învăluie. Mi-aş dori să nu mă mai simt atât de nefolositoare pe cât îmi imaginez că sunt.
Uneori, să fiu eu se simte atât de... greu. Urăsc să fiu eu.
