În brațele morții (boyxboy)

8

Îi aruncă o ultimă privire înainte să ne îndepărtăm. Era înfricoșător locul acesta? Fără cusur, dar oricum acum nu aveam de ales. Speram doar ca telefonul meu să nu se descarce prea repede, nu mai aveam atât de multă baterie. 

Nu aveam nici cea mai mică ideile unde sunt scările, dar spre norocul meu le găsesc la capăt de hol.

"Kyran, chiar nu trebuie să te cerți cu el," oftez.

"Este vina mea că el a început? Dă doar vina pe mine atunci când nici măcar nu are habar ce este cu viața lui. Nu înțelege nimic," murmură frustrat.

"Nu demonstrezi nimic dacă te lupți cu el. Kian este mai încăpățânat de felul lui, ca să știi."

"M-am prins și eu."

"Dar nu e un băiat rău. Doar că are mereu garda ridicată din cauza unor probleme de-ale sale din trecut."

"Și pentru chestia asta trebuie să-și verse nervii pe mine? Ipocrit. Urăsc oamenii de genul ăsta. Doar pentru că nu mă cunoaște, nu înseamnă că trebuie să presupună lucruri dubioase despre mine."

Las un oftat lung să-mi părăsească buzele. Îmi ridic telefonul înspre scări, părând că nu se mai termină vreodată. Cred că am urcat cel puțin două etaje până acum. "Dar unul dintre voi trebuie să-și lase mândria acasă. Așa nu va funcționa nimic, nu se presupune că ar trebui să fim uniți?"

"În fine," îmi răspunde dezinteresat. 

Mă ridic pe scări, ajungând la ori etajul 3, ori 4. Pierdusem deja contul. Însă în comparație cu celelalte, aici atmosfera era cumva… încărcată. Simțeam aerul, dar părea atât de des. Iar lumina era și mai slabă.

"Îmi amintește de purgatoriu," îi murmur bărbatului, iar el doar mă privi tăcut. Nu zise nimic, face câțiva pași și în loc sa continue să urce scările, se oprește la etajul acesta.

"Chiar facă Polaris nu este aici, ceva este oricum aici. Iar mie nu-mi place acel ceva," îmi spune, în timp ce privirea sa scurtează împrejurările.

"Mă lasă fără aer," șoptesc și îmi trec degetele peste bara de metal de lângă scări.

"Al 6-lea simț. Aerul este plin de energie negativă. Spiritele se hrănesc din energie pozitivă, iar faptul că și tu ești un suflet, dar unul viu— energia negativă îți face rău. Stai cu ochii în 4, dacă te simți și mai groaznic decât o faci acum, plecăm."

Îl privesc nesigur. Aveam câteva amețeli, dar mă simțeam la fel precum în Purgatoriu. Nu mai era diferență. "Tu de ce nu ești afectat?" Îl întreb fără să ezit, iar bărbatul luă o gură adâncă de aer.

"Am fost antrenat pentru acest gen de situații, Renee. La fel cum este corpul uman, așa este și sufletul. Poate fi antrenat. Ca să fie mai puternic."

Dau din umeri și îl urmăresc nesigur. Aerul se simțea foarte greu aici. Iar o durere ușoară de cap îmi apare. Însă mai tare decât aceste sentimente se simțea cel de frică. La fiecare pas eram aproape să tresar, iar scârțâitul podelei nu ajuta. Lumina de la telefon părea tot mai slabă, de parcă întunericul ne înghițea ușor. Iar dacă vorbeam— simțeam că stric liniștea aceasta perfectă și aș fi făcut mai mult rău decât bine.

Văd o umbră cu colțul privirii și mă întorc repede cu spatele. Auzisem și pași. Simțisem mișcare, o urmă rece de aer pe șira spinării. 

"L-ai simțit?" Întreb, corpul tremurându-mi ușor.

"L-am văzut," fiorul șoaptei sale prelingându-se pe lobul urechii mele.

Brunetul mă ocolește și cu pași hotărâți, se îndreaptă înspre direcția de unde auzisem pașii. Nu părea să îi fie frică, iar acest lucru îmi trezea multe întrebări. Totul tremura în mine, dar bărbatul din fața mea verifica fiecare colț fără nici un strop de spaimă, de parcă era propria sa casă. Privirea sa explora curioasă fiecare locșor, în timp ce eu mă țineam scai de el.

Ce n-aș da să nu-mi fie și mie frică.

"Unde ar putea fi Polaris?" Întrebarea îmi scapă buzele, fiind original doar un gând pierdut. Mă simțeam atât de prost că ea dispăruse, iar faptul că nu o găseam, deși o văzusem acum câteva minute, îmi făcea inima să-mi bată puternic în piept. Îmi era frică să nu pățească ceva.

Kyran se întoarce spre mine și își așază degetul arătător pe buzele mele, făcându-mi semn să tac din gură. Palma sa era fierbinte, deși când îi ating încheietura, simt doar răceala corpului său.

Îmi face semn spre un colț al holului. În momentul în care privire mi se mută înspre acel colț, simt cum îngheț. Aud un plânset. Genul ăla de plânset silențios pe care încerci cu greu să-l înăbuși, însă fără succes. Însă, concomitent, același gen de plânset pe care NU vrei să-l auzi pe întuneric. 

Mai ales când credeai că ești singur.

Cred că deja sunt palid la față.

"E doar un copil," zice ușurat și se apropie de întuneric. Cum oare înțelegea el ceva acolo? Nu am idee. "Hey, micuțele, ce cauți aici?"

Mă apropii și eu nesigur și realizez că este chiar doar un copil. Înghit în sec și simt cum parcă redevin om înapoi. Mai aveam puțin și muream de frică direct aici. Copilul continua să plângă. 

Mă apropii de el și mă las în genunchi lângă el. Aveam experiență cu copii— fusesem antrenat la academie, deoarece ca polițist, salvarea copiilor era probabil una dintre cele mai grele experiențe. Erau prea fricoși și încăpățânați.

"Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici?" Încerc să vorbesc mai moale cu el. Îl ating ușor pe cap, iar el se opri din plâns. Își ridică chipul și mă privi fix în ochi.

Îmi pierd echilibrul instant în momentul în care realizez că nu avea față, rupând-o de fugă de lângă mine și Kyran. Când îmi întorc capul să văd unde fugise, el nu mai era de văzut, dispărând una cu întunericul. Inima îmi bătea precum o nebună. "Ce dracu a fost asta!" 

Îmi duc palma spre piept, scrâșnind din dinți. Respirația îmi era greoaie.

"Energie negativă. Ne manipulează," pronunță cuvintele calm.

"Cum poți fi atât de calm! Sunt pe cale să mor aici de frică."

"Sunt frânturi de suflete," îmi răspunde, deși răspunsul său nu mă lămurea cu nimic. El se apropie de mine și îmi întinde palma încât să mă ridic de pe podea. Însă genunchii îmi erau moi.

Deodată aud doar un râset puternic, care îmi ajungea până în suflet. Kyran își înconjoară brațul în jurul taliei mele încât să nu-mi pierd iarăși echilibrul. "Își bate joc de noi. Are un scop anume."

"Renee," îmi aud numele pronunțat și direct mă întorc în spate. Polaris stătea în fața mea, privirea ei fiind calmă. Deși îmi pronunțase numele meu, ea nu la mine se uita. Se uita între mine și Kyran, în golul întunecat.

"Polaris."

Dar în loc să-mi răspundă, se întoarce cu spatele și fuge. Îmi întind mâna să o prind, dar Kyran mă oprește. "O urmărim, dar nu o atingem."

Ce naiba se întâmpla? Eram atât de confuz.