Capitolul unu: Căutări

16.8K 619 14
                                    



Capitolul I:

#Căutări

Pădurea mi se pare cel mai plictisitor loc din lume la ora actuală căci sunt sigură că undeva în lumea asta, un om se naște, un om moare, altul își serbează aniversarea de 25 de ani.Și știu că, undeva, cineva se simte iubit. Și cineva speră să fie iubit.

Cât de jalnic. Să speri că vei primi iubire. Uneori e mai bine singur. Cred că cer prea mult dacă simt că a spera e ceva mult prea josnic...

Pădurea poate fi totuși un loc în care să te calmezi și să îți aduni gândurile. Să mă gândesc la un presupus el iese complet din discuție.Practic, detest oamenii.Nu m-am înțeles niciodată cu ei. Ba da. Ba nu. Chiar îmi place să vorbesc cu mine și mai ales să mă contrazic.

Un miros vag de copaci umezi și de mușchi umple aerul încărcat de zăpușeală. Pe aici plouă foarte rar și totuși, chiar dacă nu suport căldura, mă bucur că mama s-a hotărât să ne mutăm la bunici. Cu toate că nu-mi place că trebuie din nou să mă acomodez cu școala și cei noi, sunt sigură că voi găsi până la urmă o soluție. Totuși, până și plictiseala are rolul ei. Te ajută să îți dai seama că ar trebui să îți miști afurisitul ăla de fund de pe nenorocita aia de canapea și să faci ceva.

Sunt în ultimul an de liceu iar până acum mi-ar trebui o minune ca să pot spune că o să-mi fie dor de școală căci abia am făcut față la trei ani și totuși, sper ca acum să fie mai bine. Orașul este micuț, nu cu mai mult de cinci sute de elevi într-o școală, puțin plictisitor și acoperit în mare parte de pădure.

Mama mea s-a hotărât să ne mutăm din nou la bunicii mei imediat după ce fostul ei prieten a părăsit-o. Tatăl meu natural este prin Los Angeles și, cu toate că nu am înțeles niciodată de ce mamei nu i-a plăcut viața cu el, aveam câteva bănuieli. Pe lângă asta, are o companie care se întinde în jumătatea Americii de Nord, câte o casă oriunde merge și un câine labrador de care eram îndrăgostită când eram mică. Cu toate că banii nu au cumpărat-o pe mama, o perioadă de timp s-a adaptat la nevoile și regulile lui.

1.Niciodată mai mult de 6 luni același oraș - devine plictisitor .

2.Întotdeauna femeia face curat şi mâncare - având în vedere că eram două,sarcinile erau împărţite .

3.Bărbatul aduce banii în casă, orice problemă legată de suflet se va discuta cu mama.

De parcă aș fi vorbit cu tata: Tati, știi...e un băiat de la școală care m-a invitat la bal.E drăguț și cred că aș putea dansa mult mai bine decât o fac singură. Iar el probabil că mi-ar fi încuiat camera,ferestrele cu gratii și sistem de ultimă generație care ar porni la impactul unei ciocănituri cu ușa. Tatăl meu, Nick, cum îi zice mama, se ocupă doar de el și de banii lui, de apărarea propriei imaginii și era extrem de exigent când venea vorba de notele de la școală. Mama în schimb, ne iubea necondiționat și suferea la fiecare țipăt produs de tata atunci când nu putea să plece la ora la care voia el sau nu era gata cina la ora șapte. Mama a fost întotdeauna o ființă emotivă dar puternică. Două lucruri care se opun, știu. Așa că a preferat liniștea unui orășel mic în pădure și iubirea bunicilor, decât orașele mereu prea aglomerate și egoismul și aroganța tatei.

Așa că o perioadă mama a fost în "căutări". Nu mă miră, la cei 36 de ani ai ei și arătând de 20, adăugând faptul că e singură. Am fost și am călătorit prin multe locuri, munți și mări, dormind în ce avea fiecare iubit al ei. Casă, vilă, apartament... iar asta, nu a fost prea plăcut. Până când mama și-a dat seama că locul ei e aici, la părinţi, într-un orășel mic dar destul de blând cu cei noi.

- Hei, dragă, vii la masă??

- Vin,bunico.

Bunica mă deranja doar atunci când era vorba de masă sau mă căuta cineva la telefon. Întotdeauna am iubit-o, în felul meu, retras și interiorizat. Văzând că nu mă ridic de pe bușteanul plin de mușchi, se așează şi expiră lung.

- Ştii, și mie îmi plăcea să stau aici înainte. Văd că te gândești de ceva vreme la diferite lucruri și totuși, sper că nu ai prea multe pe suflet. Știi scumpo, nu am fost niciodată persoana căreia să îi poți spune orice și să iți dau un sfat. Mai degrabă te las să vorbești și la final te îmbrățișez. Însă tu ești altceva, îmi poți spune, te sperie liceul??

Nu. Sunt în ultimul an, nu am nici un prieten și nu cunosc pe nimeni. Mâine voi fi ciudata nouă care gândește uneori cu voce tare. Dar nu, nu am nici un motiv să îmi fie teamă, încerc să mă încurajez eu într-un mod complet ironic.

- Nu, buni. Sunt în regulă, doar îmi place locul acesta, îi zic și mă ridic cu un entuziasm prefăcut. Hai, să mergem, se răcește.

Masa a fost copioasă, nu foarte bogată dar suficient de încărcată cu emoții. Buni a vrut să știe ce a mai făcut fiica ei, pe unde a mai umblat, căci noi nu prea o sunam, dar se bucura foarte atunci când cineva își amintea de ea. Bunicul meu, în schimb, nu este prea vorbăreț, la fel ca mine. Mă lasă să mă gândesc la ale mele și doar de-l întrebi ceva îți răspunde cât de scurt posibil. În rest, stă toată ziua pe verandă, ori fumează ori bea, însă, cu toate că viciile au pus stăpânire pe el, îmi face plăcere să îl știu acolo; pentru că el completează familia.

Așa aglomerată cum părea casa bunicilor, cu un etaj în care se afla dormitorul meu şi dormitorul mamei, părea că prinde viață datorită glasurilor ce complimentau mâncarea bunicii şi a furculițelor care cădeau în farfuria goală. Când am terminat de mâncat, am strâns masa și am urcat în camera mea. Casa bunicii nu este foarte pretențioasă, o singură baie pentru patru persoane dar am suportat lucruri și mai îngrozitoare de atât. Cum ar fi, Jeremy, un prieten al mamei din Danemarca, locuia într-un apartament încălzit doar de aragaz. Alungând gândurile inutile, mi-am luat geanta de baie și am intrat la duș. Jetul de apă era numai bun pentru a șterge o zi irosită într-o pădure. Uneori cred că gândesc prea mult, că nu simt cu adevărat. Până la urmă, sunt doar eu și cu gândurile.

Nu prieteni. Nu iubit. Nu viață. Nu cer mare lucru până la urmă dacă îmi doresc doar o prietenă adevărată. În toate sensurile posibile. Să mă cunoască, să depășească zidul acesta dintre mine și lume și să fim amândouă, poate chiar mai mulți, râzând și distrându-ne într-un apartament banal iar timpul să treacă pe nesimțite. Și dacă vreau până la urmă o prietenă adevărată, îmi voi lua o oglindă, mi-am zis cu o urmă de ironie. Ea nu critică și plânge odată cu tine. Dar oricine s-ar plictisi la un moment dat să vorbească cu el. Ea să îmi asculte gândurile și să îmi zâmbească, dar fără să mă ajute cu adevărat, să îți dea un sfat, un pumn în braț...

Mi-am examinat chipul în oglinda cu un colț lipsă. Vedeam o fată blondă, cu ochii albaștri schimbători și o față palidă, mai albă decât rochia nude din șifonier. Un corp slab şi niște pijamale lălâi, încălțată cu papuci blănoși și prea călduroși. Nu vedeam nici o diferență față de fata care eram acum 2 ani, de când am plecat cu căutările mamei și cea din baia bunicii. Poate părul un pic mai lung și un kilogram în lipsă... 

- Noapte bună, scumpa mea!!

- Noapte bună, mamă! am strigat din baie în timp ce mă pieptănam. 

 Mâine avea să fie prima mea zi de școală. Prima zi de chin. Toată lumea se va holba, exact ca de fiecare dată. Își vor pune întrebări nerostite cu voce tare despre cine sunt și de unde am venit și imediat după ce mă voi împrietenii, voi pleca și voi fi nevoită să uit totul. Nu învinuiesc pe nimeni, nici măcar pe mama pentru că mă mută din loc în loc. 

Îmi simțeam corpul extenuat, ca după un maraton și mi-am târâit corpul până în dormitor. M-am strecurat în pat și am lăsat ca amintirile acestei neimportante zi să mă cuprindă. Până la urmă, poate aici avea să fie altfel, sau avea să fie la fel. Poate mama avea în sfârșit să realizeze că nu trebuie să plecăm, pentru că fericirea o găsești în cele mai mici colțuri ale lumii. Încet-încet, pleoapele mi se păreau insuportabil de grele și respirația îmi deveni egală.

Editat: 01.03.2016

Dacă ai ști...Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum