Urmări şi consecinţe

Capitolul 12

-Lucas? auzisem vocea mamei strigând în spatele uşii.

Eu eram întinsă în pat şi încercam să dorm, deşi razele palide ale soarelui de dimineaţă intrau în cameră şi o luminau destul de puternic.

-Ai greşit camera, am răspuns mamei, căscând cu gura până la urechi, dar păstrându-mi ochii închişi. Mai voiam puţin somn, nimic mai mult.

-Anya?

Vocea mamei era nesigură şi confuză. Dar de ce? Eram în camera mea, deci era normal să răspund eu.

Uşa s-a deschis încet şi am auzit paşi care se apropiau de pat. M-am întors pe partea cealaltă şi am deschis ochii. Spre mirarea mea, perna de lângă mine era mototolită, cuvertura era albă cu roşu şi galben, îmbinându-se culorile foarte frumos, lenjeria era albastru deschis cu tot felul de cercuri albe, iar întreaga cameră era total diferită faţă de a mea. Eu aveam pereţi crem, aici erau albaştri. Aveam lenjerie albă, nu albastră, cuvertură albastru închis, nu multicoloră şi perna de lângă mine era întotdeauna aruncată într-un colţ al camerei, eu dormind în mijlocul patului.

Aşadar, nu eram în camera mea!

-Ce cauţi aici? se uita mama curioasă şi amuzată la mine.

-Ămm, nu ştiu?! am întrebat jenată în timp ce mă ridicam în şezut.

-Unde-i Lucas?

-De ce aş şti asta? am întrebat nedumerită.

Mama a început să râdă pe ascuns, punându-şi o mână la gură să-şi oprească surplusul de hohote.

-Mi-am închipuit că, din moment ce eşti în camera lui, ştii şi unde este.

M-am înecat cu aer. Am tuşit de câteva ori, înroşindu-mă toată la faţă. Eram în camera lui! Normal că eram în camera lui, gândisem revelatoare, amintindu-mi de seara trecută când încercasem să-l dau pe Lucas afară din cameră şi el mi-a spus că era a lui.

Şi... doar nu avea să mă ducă în camera mea! Nu... trebuia să fie în camera lui, ca să ştie toată lumea că ne înţelegeam relativ bine. Spun relativ bine, pentru că încă aveam îndoieli. Deşi se părea că totul se scufunda în vâltoarea iubirii. În acea seară, sub sărutările, alinările, iubirea şi farmecul lui, mă dăruisem de bunăvoie pasiunii ce creştea între noi. Nu mai gândisem coerent, dar nu regretam nimic.

-Nu ştiu unde-i Lucas, am spus cu întârziere, roşeaţă începând să ardă mai tare pe obraji; îmi luase efectiv foc.

-Aici sunt!

Mi-am întors privirea spre uşă, văzând acel păr blond pe care-l iubeam într-o oarecare măsură, acei ochi atât de albaştri, buzele perfect conturate, ridicate într-un zâmbet micuţ, pieptul pe care eram sigură că dormisem în acea seară, simţindu-i parcă bătăile rapide şi basul ce se auzea în urma lor.

-Lucas, spuse mama zâmbăreaţă. Dragul meu, voiam să te întreb dacă nu vrei micul dejun.

Mi-am dat ochii peste cap. Nici acum nu înţelegea mama că el nu avea nevoie de niciun fel de mâncare din ceea ce îi putea ea oferi?

-Am o sticlă specială pentru tine, surâse mama, iar eu o priveam încruntată, neînţelegând ce voia să spună.

-Ce sticlă? am ajuns să întreb.

-Am procurat sânge de la o doamnă ce lucrează la spital, răspunse mama binevoitoare şi binedispusă.

-Ah...

-Nu, mulţumesc, doamnă Seklir, nu îmi e sete, spuse Lucas amuzat.

Era chiar frumos când zâmbea. Ajunsesem să mă întreb inconştientă de ce voisem atâtea zile să-i văd chipul trist, când de fapt eu îl iubeam pe cel fericit?