Urmări şi consecinţe

Capitolul 15

M-am încolăcit în braţele lui Lucas şi am scâncit de durere. Mai avusesem dureri, dar parcă nici chiar aşa ca atunci. Simţeam că aveam să mă rup în două, să crăp în paişpe bucăţi chiar şi la cea mai mică atingere. Mă simţeam rău şi nici măcar viteza ameţitoare - da, reuşea să mă ameţească şi cu ochii închişi - nu putea să mă liniştească, nici măcar adierea suavă ce-mi atingea chipul, ori şoaptele dulci ale lui Lucas. Doar atunci când m-am simţit pusă pe ceva moale şi răcoros, am simţit cum mă detensionam, cum dispărea alene fiecare firicel de durere. Nu după mult timp am simţit cum mă lua în captivitatea lui magnifică somnul. Şi chiar i-am mulţumit pentru asta.

Am dormit mult timp şi cred că numai pe-o parte, pentru că amorţisem îngrozitor, iar la prima mişcare de deget am crezut că o să-mi cadă şi o să trebuiască să mă apuc să-l caut prin aşternut. Capul mă durea îngrozitor, semn că am dormit prea mult - de băut nu o făcusem ca să fiu mahmură - iar gâtul meu cerea apă. Mi-am umezit cu puţina salivă pe care o mai avea buzele, şi am încercat să spun ceva, dar nu mi-a ieşit niciun sunet pe gură. Am încercat să mă mişc, dar parcă aş fi încercat marea cu degetul - sau mai concret, parcă aş fi încercat să mut o insulă cu mâinile goale - aşa că, mi-am spus să mai stau puţin în pat, că doar nu avea să-mi spună nimeni nimic.

-Lucas, trebuie să întelegi! am auzit vocea aceea dulce a mamei lui.

-Ce vrei să înţeleg? Că nu o vrei aici? Atunci voi avea grijă să plece!

Asta era vocea lui. Se auzea de undeva de la distanţă, ori poate aşa mi se părea mie, pentru că îmi vâjâiau urechile şi capul mă durea îngrozitor. Şi se certau sau mi se părea mie? Iar dacă nu se certau, atunci însemna că avea să mă trimită acasă, singură?

-Lucas, nu fi absurd! intervenise Alex? Ştii că nu poţi face asta!

-Nu începe şi tu, Alex. Ştiu foarte bine ce e de făcut.

-Ba nu, nu ştii. Eşti impulsiv şi asta nu-mi place, spuse mama lui pe o voce puţin mai dură.

-Sunt aşa cum m-ai făcut, mamă. Acum plecaţi, nu vreau să se trezească din cauză că voi ţipaţi pe-aici.

-Eşti prinţ şi nu poţi face asta, a mai adăugat mama lui înainte să aud ceva tropote furioase îndepărtându-se.

-Lucas, gândeşte-te. Cel mai bine îi este aici. Ştii cum e mama, o va accepta în cele din urmă.

-Da?! Când? După ce-şi vede nepotul în braţe? Dacă se va comporta aşa în continuare, nu va avea ocazia s-o facă.

-Eşti încăpăţânat. Mă mir că te suportă.

-Nu-ţi fă griji în privinţa asta frăţioare, ea e mai rea decât mine, s-a auzit râsul jucăuş a lui Lucas, acompaniat de nişte chicote copilăreşti.

-Te cred, că nu ţi-ai fi ales vreo plăpândă de femeie. Te cunosc şi ştiu că ai fost pentru provocări întotdeauna. Cred că ea e ceva mai mult de atât, nu?

-Ai dreptate, geniule. Văd că începi să înveţi. Hai du-te după mama şi spune-i că-i mai dau o zi să se gândească şi să-şi ceară scuze. Nu tolerez astfel de comportament.

-Bine, frate! Ne mai vedem.

-Sigur.

Apoi am auzit o uşă deschizându-se şi paşi care se apropiau de mine. S-a auzit apoi un sunet la capul meu, de parcă ar fi pus ceva solid pe mobilă, după care l-am simţit lângă mine, sărutându-mi fruntea.

-Te iubesc, a şoptit pe fruntea mea şi a mai plantat un mic sărut.

-De aceea mă trimiţi acasă? am întrebat înainte să gândesc propoziţia şi înainte de-am zăvora buzele. A fost ca şi cum limba şi glasul se asociase împotriva creierul şi se hotărâse să funcţioneze fără el. Iar această alianţă era cea mai idioată dintre toate cele întâlnite de mine.