My Strange Husband {Jeon JungKook}

<34>

<Perspectiva autoarei>
         - După 3 luni -

,, JungKook, vei sta tu în noaptea aceasta cu fiica mea? Mă tem că eu nu pot ajunge din cauza stării soțului meu " îi spune mama Jasminei la telefon lui JungKook

,, Desigur, nu vă faceți probleme. Și așa aveam de gând să trec pe la ea."

,, Mulțumesc, JungKook! "

Apelul se încheie, JungKook aruncându-și telefonul pe canapeaua lui Jimin.

Oftează greoi, lăsându-și capul pe spate în timp ce-și masa tâmplele cu ajutorul degetelor sale lungi.

Îi era dor. Îi era dor de ea, de zâmbetul ei, de vocea ei. Îi era dor să-i audă chicotele și pașii.

Îi era dor să o sărute și să o atingă. De fiecare dată când trece pe la ea și o vede stând în acel pat, un fior îi străbate corpul.

Se simțea vinovat pentru tot ce i se întâmplase până acum.

Nu se putea obișnui cu gândul că ea nu mai era. Gândul acesta îl făcea să se enerveze și să se sperie.

Nu își putea imagina cum va trai mereu cu sentimentul de vinovăție și fără ea.

,, O placi... "

Vocea răgușită și obosită a lui Jimin îl trezește pe JungKook din toate gândurile sale triste.

,, Și tu.."

JungKook își dă ochii peste cap, oftând greoi și încercând să afișeze un zâmbet fals.

,, JungKook,eu...." dă Jimin să spună, dar JungKook îl oprește

,, Nu te mai ascunde după deget, Jimin. Se vede clar pe fața ta că o placi atunci când o privești. Îți pot vedea tristețea din ochii...." JungKook strânge din ochii și se ridică de pe canapea, lăsându-l pe Jimin mască

,, Da, o plac!"

Răspunsul sincer și direct îl făcu pe JungKook să se oprească în loc și să înghită în sec. Nu se aștepta ca acesta să recunoască așa ușor.

,, Enorm de mult, dar tu o iubești, JungKook. "

,, De unde dracu știi tu că o iubesc?!" JungKook se întoarce nervos, fiind iritat de confesiunea lui Jimin

,, Să nu-mi spui că nu ai ajuns să o iubești și că nu te interesează deloc de starea ei și de faptul că ea ți-a spus că te iubește! Iubirea doar se oferă, nu se cere, JungKook."

,, Nu știu dacă ceea ce simt acum pentru ea se cheamă iubire, Jimin. Da, simt ceva...dar nu știu dacă e ceea ce spui tu" băiatul își lasă capul în vale, gândindu-se profund la sentimentele sale

,, Dacă asta nu se cheamă iubire, înseamnă că sunt eu prost! Te văd cât de afectat ești, mereu o vizitezi și în fiecare noapte te aud cum îți tragi nasul... Știu că plângi"

,, Da, ai dreptate.. Plâng, al naibii să fiu! Mă doare, ok? Nu pot să cred cât de mult am rănit-o , regret tot. Încă îi aud vocea, spunându-mi că mă iubește. Mi-e greu fără ea, Jimin,crede-mă. Mereu mă gândesc la ea și îmi doresc să fi fost aici pentru a-i spune cât de rau îmi pare...pentru tot "

JungKook se așează din nou pe canapea, lăsându-și capul în vale,mintea fiindu-i acoperită doar de ea.

Știa și el că a dezvoltat ceva sentimente pentru ea... Dar nu știa cât de mari sunt.

,, Pentru că o iubești, idiotule! Iubirea ta pentru ea a fost mereu în tine. A fost tot timpul acolo și e singurul loc unde va fi. Doar că nu ți-ai dat seama din cauza gunoaielor existente din viața ta de zi cu zi. Doar de tine depinde să-ți miști fundul și să începi să faci curat printre gunoaie până nu va fi prea târziu. Și prin gunoaie, mă refer la partidele de o noapte sau mai bine zis.. Curve "