supernatural

03 - || d e a t h ||

În brațele tale părea că era o liniște apăsătoare și, mă întrebam dacă eu eram cea care-ți presa coastele și plămânii și inima, sau îți era teamă să respiri, să plimbi sângele în corp sau să-mi insufli fragmente de aer cald pe ceafă, însă eu trasam spirale imaginare pe pieptul tău acoperit de un strat subțire de bumbac, căutând motivul pentru care inima ta bătea atât de încet în urechea mea, ca și cum bubuitul ei rar și estompat era speriat, timid. Și prevesteam moartea ca pe un vis morbid, etern, dar clar, ca fumul unei respirații de tutun, dar aș fi vrut să inspir adânc acea nuanță de gri înfricoșător, să știu că dacă tu mureai, eu muream, și nu aveam cum să sar peste acea prăpastie a pierzaniei, pentru că toată viața m-ai ținut pe margine, la colțul în care infinitul întunericului nu putea să mă cuprindă cu brațele.

Tot ce simțeam pe interior era gustul vieții, fascicule de lumină tristă boltindu-se deasupra creștetului meu din niște ochi șterși, iubirea care mă ținea la piept, brațele tale de căldură înfășurate în jurul meu ca fâșii de mumie, două picioare ce-mi susțineau căderea, și acea bătaie de inimă pe care o căutam, să știu că ești real. Gustul metalic al emoțiilor și a lipsei de încredere de sine îmi împăienjenea simțurile, stelele presărându-și praful strălucitor pe limba mea, ca și cum s-ar fi așteptat să înghit totul și să-mi dau foc gâtului, să-mi opresc inima și să mă evapor, răstălmăcită și arsă de un milion de sentimente contrastante.

Ți-am luat palma în a mea, am ridicat-o și mi-am lăsat irișii să traseze conturul unor linii aproape roșii, adânci și moi, panglici de durere exteriorizată, peste care mi-am presat atentă buzele, înainte să strâng toate momentele în care nu am fost acolo în căldura pielii mele, împletindu-mi degetele cu ale tale și legându-ți mâna ca și cum ar fi plutit într-o galaxie în care aș fi vrut să fugim amândoi, doar ca să ne pierdem în întunericul infinit al cerului. Am început să număr încet minutele în care eram cu tine, imprimându-le în lacrimi liniștite și invizibile, într-un zâmbet timid și în bătăile inimii tale, pe care încă o căutam, ca să fiu sigură că nu o înghițisem sau inhalasem înainte să o aud bubuind și plângând pentru mine. Iar apoi, mi-am adus aminte.

—Vreau să știu, ce te apasă, spune-mi tot, ori nu-ți mai pasă? Ce-a mai rămas, mă întreb în scuze, ce gând îți tremură pe buze.

Vocea-mi dansa pe lângă note, din cauza plânsului mut pe care, nu am reușit să-l mai țin în mine, să-l fac să nu țipe în interiorul meu, gâdilându-mi dureros coastele și înțepându-mi ochii, făcându-i să se acopere sub pleoapele ce voiau să-i izoleze de lacrimi. Dar nu reușeau, pentru că nimic nu-mi putea îneca vinovăția, nici cel mai adânc ocean de alcool sau cel mai dens nor de fum, nici chiar liniștea sau zgomotul, negrul sau culorile, nimic, pentru că fusesem departe pentru prea mult timp, atât de vital și fragil. Iar eu mă degradam.

—Ți-am spus că vei fi speri—

—Nu-mi pasă. Dacă tu fugi, eu fug; dacă tu stai, eu stau; dacă tu pierzi, eu pierd. Spune-mi, arată-mi cât de oribilă e lumea, dar lasă-mă să știu ce te macină, iubire. Sunt aici.

—Îmi promiți că nimic nu o să schimbe ce între noi?

—Nimic nu va schimba asta. . .niciodată.

Expirat, eliberat, mort. Mi-ai dat drumul palmei și taliei ca să-ți treci falangele degetelor peste ochii roșii, ștergând urme invizibile de lacrimi de pe obraji, și inspirând în interior orice supărare sau tristețe, în timp ce eu încercam să nu văd culoarea sângerie a firelor ce-ți încolțeau irișii atât de veseli cândva, concentrându-mi ultima picătură de viață pe chipul tău de dinainte să mă cunoști. Erai atât de zâmbăreț, atât de colorat, un portret schițat în frumusețe a bunătății, erai o stea strălucitoare, un soare arzător; iar apoi am venit eu, am schimbat, stricat, deformat tot ceea ce ținea de tine, te-am făcut să-ți prăvălești pe marginea galaxiei tot ce aveai mai minunat de dat, te-am făcut o stea căzătoare, spartă, atât de tristă, înecată în ceea ce speram să nu văd niciodată.