supernatural

00 - || s y m p h o n y ||

O mare de întuneric se întindea deasupra noastră, lăsându-și sclipirea cosmică din jurul astrului nopții să ne păteze chipurile ca niște picături de lumină, manipulând momentele, făcându-le ale noastre. Eram doar noi doi, eu și tu, cu degetele împleticite ca fierele de iarbă de la picioarele noastre ce se aplecau umile la pământ sub adierea caldă a vântului, gâdilându-ne pielea. Zâmbeam fără să știm, reflectând inocența neconsumată în razele stelelor și totul mi se părea mult prea supersonic, căci secundele treceau pe lângă noi mult prea repede, deși nimic din jur nu se mișca, fiind mai static decât luna. Noi eram singurii plin de viață, privind cerul ca pe o scăpare din lumea în care nu aveam voie să ne ducem planul la bun sfârșit, deși eram pregătiți — era interzis, era greșit, era tot ceea ce strămoșii numiseră negativ; era o lege pe care o făcuseră doar că să o încalce, căci nu am fi fost noi doi dacă ei nu ar fi ignorat-o, dacă nu ar fi trecut o miie de lini peste cuvinte, dacă nu ai fi ieșit din tipare ca să creeze o poveste nouă.

-Te întreb din nou, ești sigură?

-Dap.

-Cum de ești așa veselă?

-Nu am voie? Mi-ai promis o stea, știu că o voi primi.

-Și dacă nu vom ajunge la steaua ta?

-Vom fi înghiți de o gaură neagră și ne vom pierde în infinitate.

Mi-ai zâmbit așa de larg atunci, deși imaginația mea era cu mult mai morbidă decât ți-o arătasem vreodată și te-aș fi putut speria foarte ușor în acea noapte, dar voiam să fiu senină, să mă ții minte ca pe o cometă — la fel de luminoasă, la fel de frumoasă, dar care se stinge într-un final, fără vreun loc în care să aibă încredere să explodeze. Însă în ochii tăi găsisem acea bucățică de rai de care aveam nevoie, pe care voiam să o ard, s-o transform într-un iad în care să mă pot integra și să păstrez înăuntrul meu toată lumina inocentă care ardea în corpul tău. Și-ți spusesem de atâtea ori că eram mai crudă decât păream, dar tu continuai să-mi demonstrezi că eram o mică floare gingașă răsărită în mijlocul unui câmp pustiu; aveai dreptate, căci eram singură, înecată într-un val de oameni ce nu părea să-mi înțeleagă existența, dar nu-i învinovățeam, căci nici eu nu mi-o știam.

-Iar te gândești la singurătate?

-Pui prea multe întrebări pentru o singură seară.

-Nu te mai gândi la asta cât ești cu mine.

-Parcă trebuia să ne acceptăm—

-Tu nu pari să-mi accepți ființa lângă tine, tot singură te simți.

Și erau acele momente în care aveai dreptate, în care fiecare cuvânt mă lovea mai mult decât tu îți doreai, care mă făceau să-mi întorc capul și să-mi iau ochii de la singura sursă de viață ce se întindea deasupra noastră, mult prea rușinată să mă uit la tine, pentru că tu erai singurul ce puteai să-mi deslușești fiecare expresie, și te uram pentru asta. Aveai nevoie doar de o secundă ca să rezolvi tot puzzle-ul de sentimente dinăuntrul meu, tu erai mereu ultima piesă ce completa imaginea și redai mereu tot ceea ce aveam de spus printr-o singur chip; chiar nu știam cu reușeai asta, dar aveam momente în care îmi doream să nu mă fi cunoscut așa de bine. Eram mult prea ușor de citit în reflecția ta, deși eram un amalgam de necunoscut și gânduri interioare întunecate, eram mult prea ușor de deslușit în lumina ochilor tăi, deși pentru restul eram ca un lacăt fără cheie la care se holbau în căutarea unei soluții de am mă deschide și a afla ce se ascundea în spatele tuturor pereților pe care îi zidisem în jurul meu. Tu fuseseși acel impact ce dărâmase tot ceea ce eu construisem în jurul meu, mă dezarmasei și de cele mai multe ori, voiam să te lovesc ca să vezi cum mă simțeam, cât de deschisă eram în fața ta, cât de lipsită de apărare eram, dar nu avusesem niciodată curajul și voința să o fac, pentru că mereu îmi demonstrai că intraseși în lumea mea cu un motiv — tu deveniseși noul meu zid. Erai imun la orice, deși nu-mi explicam cum sau de ce și nici tu nu o făceai de multe ori, pentru că îmi era greu să înțeleg cum tu te atașaseși de mine, de ființa mea repulsivă și să o numești „sursă de viață și un borcan infinit de zâmbete” în măsura în care eram mai rece decât un ghețar.