Dansând cu diavolul

x.îngerule, nu mă părăsi

sunt şanse să mă urâţi după acest capitol. aşa că mulţumesc acum scurt tuturor cel care au citit, votat, comentat – habar n-aveţi cât m-a ajutat să continui. mereu aţi fost atât de minunaţi şi nu vă merit. aceloraşi persoane – yasmi mic, lari-nevastă-şmecheră, bi, paula – le trimit toată dragostea mea, mulţumesc că existaţi. şi cristinei, pentru că toate discuţile cu ea m-au inspirat – eşti o fiinţă fascinantă, mersi că-ţi dedici puţin din timpul tău mie. lui Josefile că mă susţine.

şi asta a fost. a treia carte terminată. şi singura care a mai rămas.

mulţumiri din nou lui yasmi a mea, că mi-a arătat ce înseamnă nightcore, că m-a făcut să fiu obsedată de el, pentru că fără melodii care să mă inspire, dance with the devil nu ar fi ajuns niciodată aici.

şi probabil lui lily collins că e mereu aşa perf, şi îmi este personaj. ştiu că nu vede asta, okay? dar eu tot o iubesc.

VĂ IUBESC MULT DE TOT, OKAY?

OKAY.

spor la citit.

x.îngerule, nu mă părăsi

Te privesc, îmi imprim fiecare detaliu al tău pe retină şi-mi număr bătăile din coşul pieptului. Părul tău de culoarea mierii se unduieşte în vânt şi ţi-este adus în ochii bruni, dar tu-l înlături cu un singur gest. Vorbele îţi alunecă printre buze, se sparg între noi şi eu mă spulber, mă risipesc, mă pierd fără şansă de refacere. Bucăţi din mine cad pe asfaltul cald, între pavele îmbibate prost şi le simt desprizându-se, percep zgomotul de oase strivindu-se, carne lâncezind şi inimă oprindu-se. Mă dezintegrez în faţa ta, mi-e frică de moarte, ajută-mă.

Îmi spui că trebuie să pleci, să te cari pentru că nu-ţi găseşti locul, că vara s-a terminat şi nu-ţi poţi permite să apuci toamna aici. Nu înţeleg dacă aici înseamnă oraşul sau braţele mele. Îmi îndrugi minciuni, ignori felul cum lacrimi îmi alunecă pe obraz şi cum întunericul îmi acaparează fiinţa, cum demonii tăi mi se infiltrează în piele şi-mi alunecă printre vertebre, lăsând un ultim sărut la baza gâtului. Nu am nevoie de alte neadevăruri, iubire, am nevoie de tine.

Pentru prima dată, îţi cer ceva.

Te implor să rămâi, să nu mă laşi în urmă, să nu-mi transformi visele rele în realitate.

Dai din cap, oftezi teatral şi vrei să mă ameţeşti:

— Nu aşa merg lucruri, iubito.

Te amăgeşti singur că poţi să fugi. Că poţi scăpa de singurătatea morbidă ce te îmbrăţisează când pui capul pe pernă, distrugând suflete nevinovate. Că fumul de ţigară, alcoolul şi un alt chip trecător pot păcăli golul. Că diavolii nu se vor întoarce împotriva ta cândva şi te vor conduce înapoi în Iad, acolo unde îţi e locul. E în natura lor să fie imprevizibili. Aşa ca tine. Şi nu ştiu dacă acea zi va fi mâine, joia viitoare sau prima marţi din mai. Ştiu doar că vei plăti pentru inimile ucise cu sânge rece, pentru trupurile murdărite şi gândurile necurate. Vei fi judecat ca toţi muritorii şi îţi urez succes pentru că focul din Infern nu aprinde şi ţigări, doar mistuie leşuri păcătoase.

Până atunci, te acuz că eşti un laş, că ai dansat cu mine până când iluzia nemuririi s-a dovedit a fi prăpastia, că mi-ai luat trei luni şi prea multe zile. Muşcăturile şi semnele se vor vindeca, nu am nimic ce să-mi amintească de tine, suflet negru. Eşti doar un chip insipid, care se va pierde în memoria mea degradabilă.

Şi totuşi nu te voi uita niciodată.

— Nu m-ai iubit nicio secundă, nu-i aşa? întreb, deşi ştiu răspunsul, dar ceva mă face să vreau să-mi scormonesc în rănile proaspete, pe care le merit atât, atât, atât de mult.

Zâmbeşti larg şi-mi răspunzi ca unui copil neînţelegător:

— Scumpo, dragostea spulberă, mistuie, ucide. Fără şansă de recuperare. De ce ai fi vrut ca eu să te distrug?