knocking on heavens door » elsa and jack

❄ first breath

“she was like the moon - part of her was always hidden away” 

  Se prăbuşea imediat după stabilirea echilibrului dintre sentimente şi gândire, şi ajungea să fie salvată de mila unor impostori, de mila unor oameni care se prefăceau că înseamnă ceva pentru mica lor escapadă. Însă ea ştia. Ştia adevărul, ştia că era numai un figurant în toată acea rafală de secrete şi adevăruri, ştia că reprezintă o stea infimă pe lângă întreaga lor constelaţie, pur şi simplu ştia că nu semnifică mare scofală pentru cineva. Îşi trăia viaţa ca şi când ar fi fost un joc, un puzzle ce nu avea să îşi găsească vreodată toate piesele, va fi doar un alt mister pe jumătate elucidat, o lacrimă separată de posesorul ei. 

  Iar acum, mai mult decât orice, avea nevoie de o metodă eficientă prin care să îşi clădească propria constelaţie, să adune toate bucăţile şi să întregească puzzle-ul, să găsească indiciile care ar edifica misterul şi să plângă îndeajuns de mult pentru reuşită ca, mai apoi, lacrima să se întregească.

  Momentan, cutreiera ţinuturile umede pentru descoperirea unor cărări ce aveau să fie inseparabile de acum în colo; totul începea în natură - oh, ea, natura, atât de pură şi nesimmnificativă pentru omenire. Şi totuşi, cu o importanţă atât de vastă şi precisă, încât devenise insuportabilă; practic, oamenii depindeau de ea, însă lor nu le place să depindă de cineva, ei adoră să fie independenţi. Dar atunci când le va rămâne numai independenţa şi singurătatea, oare îşi va da seama cineva de faptul că lumea asta se destramă, iar noi îi privim decăderea zâmbind şi stăm cu mâinile în sân? Undeva, totuşi, lumea avea un sfârşit. Iar Elsa tindea să creadă că asta îi speria cu adevărat pe ei, pe oamenii care o nimicesc, pentru că doresc să o corupă, dar tot ce vor reuşi va fi distrugerea. Iar prin distrugerea acesteia, unica consecinţă ar fi moartea noastră: iar când vremea va veni, ne vom implora să fim cruţaţi, însă moartea ne va răspunde exact aşa cum i-am răspuns noi lumii. 

  Speranţa ce se întrevedea în faţa ochilor ei nu avea contur, nu avea limite şi nici nu putea fi exagerată sau diminuată - asta poate pentru că nu exista, sau Elsa era prea orbită de mâhnirea sufletească pentru a o privi drept şi de a-i rosti „Acum că m-ai găsit, îţi voi accepta darul!”. Însă în ochii ei nu se citea nici pe departe speranţa sau curiozitatea - inima ei rămase acolo, printre stânci, printre algele pierdute ale mării, acolo unde lumea purta veşnic o mască. Acel spectacol luase sfârşit, doar că ei îi trebuia multă răbdare şi stăpânire de sine pentru a putea renunţa la întreaga ei viaţă, la întreaga recuzită ce îi stătuse la îndemână tot acest timp; şansa ei la speranţă a fost ferecată, închisă şi distrusă, după care adusă în faţa ochilor ei. Şi a privit-o mult timp aşa, o pulbere simplă de nisip, ca mai apoi să o adune în palmele-i diafane şi să-şi spele dimineaţa faţa cu ea. Toate astea numai pentru a reda din nou în sufetul ei pierdut năluca zilelor în care încă mai spera la o fericire care se dovedise inexistentă. 

  Şi-a dat seama într-un final că era pierdută. Actul de profundă încredere pe care i l-a arătat Anna a făcut-o să-şi iasă din minţi, să îşi macine puterile numai dând crezare acestuia - şi totul doar printr-o frază nesemnificativă. Nişte cuvinte în care totuşi a crezut, şi care îţi dădeau impresia că nu aveai vreodată să te scufunzi sau să scapi de sub control, însă totul era pus asupra unui semn al întrebării, unul care dezvăluia tot adevărul atât de bine ascuns; un adevăr care te-ar putea ucide, pe zi ce trece lăsându-te mai slab şi mai neajutorat.

  Iar partea tragică era faptul că Elsa a fost deja omorâtă, şi nu numai o dată, nu de o singură persoană. Era un complot: eliberarea ei, promisiunile legate de iubire, visele sale îmbălsămate în puritate - absolut tot. S-a lăsat manipulată şi a pierdut, iar ea s-a împăcat deja cu acest gând umilitor, care totuşi a dat naştere unor iluzii fantastice, prinzând rădăcini adânci în inimă şi otrăvindu-i mintea cu fructele acestora.