knocking on heavens door » elsa and jack

❄ first mistake

“just because i can’t change you doesn’t mean i have to let you be in my life until you get yourself killed”

  Fulgii răsfirați pe pătura cerului formau o rafală argintie. Stelele insignifiante zâmbeau fericite lunii, care părea dezgustată de ninsoarea imună la magia ei. Fulgii își formau în continuare dansul, nefiind afectați de ura lunii, și cu atât mai puțin de fericirea stelelor. Până la urmă, erau controlați de natură, iar natura controla luna. 

  Vedeți voi, natura era precum viața. Cerul înstelat puteau fi asemuit cu orice fenomen, cu orice s-ar fi întâmplat. Dar el nu este afectat de aceste fenomene. Niciodată nu a fost, niciodată nu va fi. Este mult prea puternic, iar unicul lucru căruia se închina era preamărețea lună. Aşa că ea continua să zâmbească pe cerul înstelat, pentru că numai sub conducerea ei toate aveau sens. Îşi trăia eternitatea, până când soarele va înghiţi lumea şi vor muri cu toţii; inclusiv ea.

  Atunci când zorii începeau să se revarse peste lume, luna putea fi sigură că moartea ei va fi scurtă. Soarele avea să o atingă cu ţepii lui ascuţiţi, după care ar lăsa-o în pace. Întotdeauna se întâmplă astfel. Deşi ea avea nevoie de iubirea lui, o detesta. Atunci când se atingeau, puteau deveni două văpăi sau două nimicuri - ar fi putut ucide lumea pentru propriile lor plăceri sau ar fi putut pretinde că nu le pasă, astfel fiind singuri pentru tot restul eternităţii. 

  Doi ochi bolnavi de singurătate şi otrăviţi de linişte priveau căderea plină de mândrie a lunii, şi soarele, în toată splendoarea lui. Fereastra umedă îngheţă sub privirea ei, şi putea să jure că auzise pe cineva strigând-o. Aşa că s-a grăbit înspre uşă. În sfârşit, cineva va veni şi o va scoate de aici. În sfârşit, cineva avea să vină să o asculte, să o vadă. Nu mai vorbise cu nimeni de aproape două luni. Nu mai văzuse o persoană normală de aproape trei ani.

  Crezuse că făcuse alegerea corectă, să se închidă aici, să îi fie aruncată mâncarea în diferite moduri, să doarmă şi să se trezească singură. Toate astea pentru a nu răni pe nimeni; toate astea din cauza unor nenorocite de puteri, de care s-ar fi putut descotorosi. Dar fusese alegerea ei. Îşi făcea singură rău, fără să îşi dea seama. Toată lumea o uitase, crezând că era moartă. Numai sora ei mai vorbea cu ea; numai sora ei mai venea să îi aducă de mâncare şi să îi spună că, într-o zi, atunci când se va simţi în stare să o facă, va ieşi. Îi spunea că în fiecare dimineaţă putea să o facă; îi spuse că dimineţile aduc speranţă.

  Dar fiecare dimineaţă venise şi trecuse, iar speranţa nu îşi făcuse loc în inima de gheaţă a lui Elsa. Pentru că speranţa se pierduse de foarte mult timp, la fel ca şi dragostea ei faţă de toţi oamenii. Oamenii erau răi. Oamenii nu conştientizau. Oamenii acceptau numai ce doreau să accepte. Oamenii inventau motive. Oamenii uitau. Oamenii răneau.

  De asta nu iubea oamenii; era şi ea unul dintre ei, dar era diferit. Pentru că ea nu simţise iubire, nu fusese iubită decât de Anna şi părinţii ei. Şi nu avea de gând să iubească pe nimeni altcineva. Numai pe Anna. Numai cărţile prăfuite din bibliotecă. Numai lacrimile care curgeau în fiecare noapte pe obrajii ei sticloşi. 

  Chiar dacă dorea ca cineva să aibă nevoie de ea. Dorea să simtă însfârşit că are un rost în lume, că se născuse pentru ceva. Dar ar fi putut la fel de bine să moară, şi nimeni nu i-ar fi dus lipsa. Oricum, nimeni nu mai ştia de existenţa ei. 

-Elsa? a auzit glasul familiar, dinspre capătul celălalt al încăperii; se apropie tiptil-tiptil de uşă. 

-Da, sunt aici. Ca întotdeauna.