Soaptele marii

Capitolul 2

   Visam. De unde ştiu? Păi faptul că sărisem de la etajul al doilea al farului nostru şi aterizasem frumos în poziţia de reverenţă era un indiciu destul de bun.

   Alergam pe plajă căutând...ceva. Pe el, probabil, pe prinţul meu cu ochii tulburători. Nu-mi aminteam de ce exact credeam că el există. Ştiam doar că trebuia să-l găsesc. Trebuia să-i ştiu numele. Voiam să îi ştiu numele.

   Nixie!

   -Da, am răspuns, simţindu-mă atrasă către marea agitată. Valurile erau mari, pline de spumă şi se izbeau cu putere de stânci, spulberându-se în milioane de picături de apă. Era ca un dans. Picurii zburau prin aer şi se învârteau, iar spuma valurilor îi înghiţea.

   Am simţit apa gâdilându-mi degetele. Nu-mi aminteam cum ajunsesem aşa de aproape de mare, dar nu conta. Mi-am continuat mersul, ocolind algele şi scoicile sparte. Marea era acolo, atât de aproape, atât de vie. Nu mă mai simţisem aşa de ani buni. De când îl pierdusem pe bunicul.

   Nixie... Nixie.

   Era el. Eram sigură. Trebuia să fie el.

   -Unde eşti, am strigat disperată, simţind că apa îmi atinge genunchii.

   Atunci a venit. Ieşea din mare, înconjurat de valuri şi spumă, cu o tunică făcută dintr-un material care părea uscat, deşi restul corpului lui era ud. Părea făcută din plasă. Avea mantia în spate, fluturând, deşi şi aceasta ieşise din apă.

   Dar asta nu mă interesa. Ochii. Ochii lui erau ca marea. Agitaţi, tulburători, vii. Faţa lui frumoasă, regală avea o expresie de curiozitate şi buzele lui erau uşor arcuite într-un zâmbet lejer.

   -Tu eşti, am spus, înaintând spre el, apa îmbrăţişându-mi talia. M-am înfiorat, dar nu din cauza răcelii apei. Era la vreo 30 de centimetri de mine. îi simţeam căldura corpului. Mă apăra de vântul aspru.

   -Cum... cum te cheamă.

   El zâmbi şiret.

   Nixie!

   -Nixie, se auzi vocea Tarei. Am blestemat-o în gând pentru că adormise la mine.

   -Ce vrei?am mormăit nervoasă. Voiam să mai visez.

   -Şi eu voiam să nu mergem la şcoală azi. Nasol pentru amândouă.

   Am bombănit restul dimineţii, în timp ce ne făceam ritualurile malefice de dimineaţă. Planul meu era să rezist acelei zile de şcoală fără să am un membru în minus. Ce incitant!

    După ce bunica ne-a îndopat cu un munte de clătite cu ciocolată şi banane am reuşit să ne fofilăm spre şcoală, lunându-l pe Nate de-acasă. Era somnoros şi părul lui castaniu îi stătea alandala ca şi cum un pisoi s-ar fi jucat cu el. Ochii lui verzi erau aproape închişi.

   -Bun venit în clubul celor treziţi de Tara, i-am spus în timp ce se prăbuşea pe bancheta din spate. Murmură un ,,mersi’’ adormit, apoi încpeu să sforăie uşurel.

   -Vai, da’ ce-i cu voi doi astăzi?întrebă T în timp ce făcea o întoarcere de 180 de grade. Drumul către şcoală în maşina Tarei seamănă cu încercarea de a nu vomita într-un montagne-russes. Nu prea drăguţ.

   Am ajuns întregi în parcare. Eu m-am împiedicat de propriile picioare şi era să cad, dar m-am redresat la timp să văd o motocicletă bengoasă parcând la vreo 20 de metri de noi, pe partea cealaltă.

   -Şi. Eu. Vreau.

   Visam la o motocicletă de când văzusem un serial mişto şi tipa avea un motor şi mai tare.