Soaptele marii

Capitolul 6

Un lucru e sigur: când vrei să adormi... nu poţi. Stăteam întinsă în pat cu ochii la tavan- parcă mâncasem un kilogram de zahăr, nu o felie de pizza şi nişte lapte cu miere. Nu-mi puteam scoate din minte vorbele Galateei. Nu i-am pierdut încrederea..., am pierdut-o pe ea. Naşa mea era mult mai curajoasă decât crezusem eu.

   M-am foit cam până pe la ora 1 când, într-un final am reuşit să-mi închid pleoapele şi să mă pierd în lumea viselor. Dar nu de tot. Era un anume vis pe care voiam să-l am, şi avea ochii albaştri.

   -Nixie, vorbi Hayden.

   M-am întors să îl privesc. Ne aflam pe o stâncă în mijlocul oceanului. Am căutat cu privirea lumina liniştitoare a farului. Norii, apă şi furtună. Nici urmă de lumină. Asta m-a neliniştit.

   Hayden purta un tricou negru şi blugi strâmţi. Ar fi fost o privelişte foarte frumoasă, dacă furia n-ar fi crescut în mine, urlând mai tare ca vuietul furtunii.

   -Ştiu cine eşti, Hayden.

   -Chiar ştii?întrebă el, venind mai aproape. Stăteam la mai puţin de 20 de centimetri distanţă unul de altul şi inima mea – trădătoarea! – bubuia cu putere. Mulţumeam în gând furtunii pentru că urla cu putere. Altfel, cred că mi-ar fi auzit pulsul şi Nate, din celălalt capăt al... stai, nici măcar nu ştiam unde mă aflam. Oh, lăsaţi-o aşa.

   Nu m-am retras. Am stat acolo, înfruntndu-i privirea şi vrând să-i dau un pumn în faţă, dar fiind prea temătoare să fac o asemenea chestie.

   -Da, i-am zis. Ştiu ce eşti şi ştiu şi de ce eşti aici, am bravat. Defapt, habar n-aveam ce voia băiatul ăsta să-mi facă, odată ce mă răpea, dar ştiam măcar că voia să mă răpească. Asta e bine, nu?

   -Te-ai întâlnit cu Galateea, ghici el. Îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. Asta era deja prea mult.

   L-am lovit cât de tare eram eu în stare – nu foarte – în piept. Da, ştiu, proastă mişcare. El mă privi uluit. M-am pregătit să-i mai dau una, însă el mi-a prins încheieturile şi eram fără apărare înr-un vis in mijlocul oceanului. Vai, cât de ciudat suna şi asta!

   -Nix, mă strigă el peste vuietul furios al furtunii. Ascultă-mă.

   Însă eu nu-l ascultam. Eram nervoasă, mă simţeam trădată şi voiam să mă lase în pace. Mă zbăteam ca un peşte în plasă. Ştiam că nu am şanse de scăpare, dar îmi păsa mie? Noo, eu continuam să mă zbat şi să lupt. Lacrimi fierbinţi de furie îmi alunecau pe obraji. O ploaie rece a început să cadă şi eram uda, nervoasă şi Hayden tot nu-mi dădea drumul.

   -Nixie! urlă el nervos şi îmi ţinu cu o mână mâinile, iar pe cealaltă şi-o puse după talia mea şi mă lipi de el.

   -Ce nai..., dar m-am oprit.

   Hayden îşi lipi buzele de-ale mele şi uite-aşa s-a dus şi primul meu sărut. Era ud şi plin de furie şi frustrare. Inima mea era razna şi eram uimită şi prea confuză să reacţionez. Se desprinse şi îmi dădu drumul de tot. Mare greşeală.m-am lăsat să alunec şi am căzut în genunchi pe suprafaţa dură, privind în zare, fără să văd ceva. Creierul meu se chinuia să înregistreze ceea ce tocmai se întâmplase.

   -Nixie? Întrebă Hayden, aşezându-se lângă mine şi punându-mi o mână pe umăr. M-am  tras de lângă el de parcă atingerea lui m-ar fi ars.

   -Nu mă atinge, am urlat la el. Niciodată, în viaţa ta, să nu mă mai atingi!am izbucnit ca un taifun. Ce ţi-a venit?

   -Păi nu mă ascultai, aşa că a trebuit să-ţi atrag atenţia, se justifică el, privindu-mă fără să mă atingă.