Imposibil

Capitolul 9

— O, mai taci și ascultă-mă! i-am reproșat, lovindu-l peste umăr.

    Justin se uită ciudat la mâna mea care se odihnea pe umărul lui, apoi mă săgetă intens cu privirea.

— Ce? Nu-mi spune că acum nu mai am voie nici să te ating, am râs sarcastic.

— Parcă voiai să-mi spui ceva, schimbă el imediat subiectul discuției.

— Da. Ce am spus ziariştilor a fost la nervi. Nimic din ce am spus nu reflectă părerea mea despre tine, Justin. În momentele alea îmi venea să fac orice numai să te strâng de gât. Știi tu, când nu te iu... Când nu mă simțeam atrasă de tine. 

— Vreau să fii sinceră cu mine. Simți ceva pentru mine sau ăsta e unul dintre jocurile tale murdare? Pentru că dacă e, nu vreau să fac parte din el.

    Am rămas mută de uimire în urma acestei întrebări. Adică, sunt sigură că toată lumea cunoaşte acea stare în care nu știi ce simți, dar de fapt știi? E complicat să-mi explic până și mie însămi. Eram într-o stare interminabilă de confuzie, nu știam cu adevărat ce simțeam. Nu știam dacă îl iubeam pe Justin sau dacă era doar un lucru insignifiant pe care mi-l dicta dorința de necunoscut. Acestea erau sentimente neexperimentate de mine până acum, și poate că a fi cu Justin era doar o ambiție copilărească de-a mea. 

— Justin, eu... Nu știu..., am lăsat capul în jos, fără să mai scot vreun cuvânt.

— De fapt, ştiu eu. Uite care e adevărul. Tu ești o mică fetişcană uşuratică care inițial pare inabordabilă, dar treaba nu stă chiar aşa. Ai încercat să intri în patul meu deși nu mă iubeai! Asta pentru că ești o uşuratică. Te definește! îmi țipă el în față.

    Am izbucnit în plâns atât de tare încât nu mai puteam să fac nimic în acel moment. Tot ceea ce făceam era să îmi strâng hanoracul pe care îl aveam în mână. Nu puteam să îl privesc în ochi pe Justin, mi se părea imposibil în acel moment. Tot ce simțeam când el îmi arunca acele vorbe grele... Simțeam că vreau să distrug tot ce se afla în jurul meu, să-l lovesc în față pe Justin căci poate așa realiza cât de tare mă răniseră cuvintele sale.

— Nu mă impresionezi dacă plângi, zise și mă privi într-un fel total apatic.

— Nici nu vreau să fac asta... Justin, tu chiar nu înțelegi, am pronunțat printre lacrimi.

— Nu! Tu ești cea care nu înțelege. Ești o prefăcută!

— Tu nu îți dai seama că mă rănești cu fiecare cuvânt pe care îl spui? am răbufnit, isterizându-mă în fața lui Justin. 

— Ușuraticele nu plâng. Ușuraticele nu au sentimente.

— Nu sunt o ușuratică! Să îți fie clar! Nu sunt cine crezi tu că sunt! Știu doar că te iubesc al naibii de mult dar tu ești prea orb să vezi asta. 

    Am ieșit rapid din mașina luxoasă a lui Justin, izbind portiera mașinii brutal. Am mers câțiva pași, apoi am simțit cum pământul parcă îmi fuge de sub picioare, însă puteam să observ cum farurile mașinii îmi deranjau vederea. Se înserase afară iar totul părea negru în jurul meu, cu excepția farurilor de la mașina lui Justin.  

    Când mi-am deschis ochii, am putut să remarc culoarea predominantă din încăpere: alb. M-am ridicat rapid în șezut și mi-a luat mai puțin de cinci secunde să remarc că mă aflam într-un salon de spital. În dreapta mea era Justin care stătea pe scaun cu expresie somnoroasă. Mi-am dat cu mâna odată peste față și mi-am încordat maxilarul, ca nu cumva să scap vreun icnet sau hohot de plâns.