Imposibil

Capitolul 1

— Lara! Lara! se aude strigătul mamei de undeva de prin camera de zi.

— Vin acum! am strigat, în timp ce îmi trăgeam pantalonii pe mine.

    Strigătul asurzitor al mamei mă obligă să-mi grăbesc procesul de pregătire, îndesându-mi niște farduri și un pachet de fursecuri la întâmplare prin geantă. Simplul gând că ar mai fi putut să țipe încă odată, m-a terifiat. Mi-am facut ultimele retușuri la machiaj, am aruncat o privire în oglindă, apoi am ieșit pe ușa camerei în grabă.

***

    Mi-am făcut intrarea tumultos în curtea oamenilor ce urmau să ne fie gazde pentru o zi. Am putut să remarc din exteriorul locuinței, perdelele de un turcoaz pal ce dansau pe un ritm melodios din cauza stării meteorologice, vrăbiile ce se așezau țanțoșe pe pervazele geamurilor, glăsuind veșnicul lor cântec, cât și aerul ușor sobru pe care îl emana universul atunci când am pășit în curtea cu pricina. Ușa de la intrare semăna mai degrabă cu un arc în plin cintru decât cu o ușă obișnuită, fiind arcuită în partea de sus. Cu fiecare secundă care trecea, simțeam că încep să mă obișnuiesc cu ambianța. Ochii mei explorau balustrada casei care era tapetată cu smaralde, presupun. Atâta strălucire și eleganță! Păreau a fi acel gen de oameni care mănâncă caviar cu tacâmuri prețioase și care se șterg la fund cu hârtie igienică scumpă. Totuși, e bizar ca cineva să îşi împodobească casa în felul ăsta. La un moment dat, și-a făcut apariția acea femeie care se presupunea că este Pattie. Femeia ne-a întâmpinat cu un zâmbet imens și călduros.

— Maria! Vai, cât timp a trecut! a grăit Pattie, îmbrățișând-o pe mama.

— Șaptesprezece ani, de necrezut! a răspuns mama cu ochii plini de lacrimi.

— Ea e fata ta?! Lara, am zis corect, nu? Mama ta mi-a spus multe despre tine, a privit-o pe mama preț de câteva secunde, apoi și-a îndreptat atenția către mine.

— Oh, serios? Chiar așa, mamă? am spus, trăgandu-i o privire ucigătoare mamei.

    Pattie era o femeie de statură medie, probabil la vârsta a doua. Fața ei albicioasă era îmbătrânită și plină de zbârcituri, ochii săi albaștri si trecuți prin viață se ascundeau sub o pereche de ochelari pătrați, cu ramă aproape inexistentă -sau poate nu am socotit eu bine-, iar părul îi era rar și alb, însă pieptănat și destul de aranjat. Aceasta ne-a poftit amabil în camera de zi, oferindu-ne un loc. Mi-a oferit un pahar de limonadă pe care nu puteam să îl refuz, în mod evident, iar pe mama a răsfățat-o cu o ceașcă de cafea. Era ora 12:02, așa că o cafea era bine-venită pentru mama, ea fiind o adeptă a cofeinei. Cele două purtau o discuție, răscolind nenumărate amintiri printre care nu aveam loc și nici timp să le ascult. M-am facut mică fără ca ele să mă vadă și am urcat tiptil scările ale căror bare sunt acoperite cu smaralde, având grijă să nu ratez vreun detaliu. Dupa incalculabile scări pe care am urcat, am ajuns la o ușă pe care scria Toilet (Toaletă). Chiar mă întreb dacă era chiar necesar ca imprimeul de pe ea să fie de leopard. Mi se părea prea mult. Pe măsură ce vedeam mai multe chestii din casa aceasta, pe atât devenea mai molipsitor. Nemaiputând să mă abțin, am inceput să râd pe sub colțul gurii, realizând în ce fel de casă mă aflam. O mană rece și-a făcut simțită prezența pe umărul meu.

— Am ajuns in rai?Justin..., a spus șatenul, rușinat.

— Nu știu la ce te referi, dar nu-ți merge... Lara, m-am prezentat, continuând să analizez ușa toaletei.

— Ce zici de minunățiile astea? se hlizi tipul, arătând către decorațiunile amplasate pe pereți.

— Hah, cine a ales decorațiunile casei? Mama ta? l-am întrebat, amuzându-mă teribil.

— Păi... Nu?! Eu, desigur.

    M-a bufnit un râs isteric, timp în care șatenul și-a fixat privirea spre mine, urmărindu-mă cum mă desfăt neîncetat. Nu știu dacă asta a fost o privire de teplacșitevreaudoarpentrumine, dar presupun că a fost ceva similar. Un mic zâmbet i-a încolțit pe față.

— Nu ma privi aşa!

— De ce? Îți place ce vezi? acesta dădu din sprâncene în mod repetat. 

— Ce? Nu! Doar că îmi displace mutra ta, am zis, nealegându-mi corect cuvintele.

    Justin a rămas ușor stupefiat în urma reacției mele, încât zâmbetul i-a disparut instantaneu. Gândurile și intențiile mele nici pe departe nu îl includeau pe el sau dacă ar fi putut să-l includă, în niciun caz nu ar fi fost pe lista cu bile albe. S-ar fi aflat undeva prin adâncul listei cu bile negre.

— Eu..., se apropia, șoptind.

— Uite, chiar nu am idee ce încerci să faci, dar ar fi mai bine să păstrezi distanța! am răbufnit, împingându-l cu ambele mâini în piept.

    Coboram scările în ritm alert, dorindu-mi în tot acest timp să fiu cât se poate de departe de această ființă extrem de recalcitrantă. Când mi-am întors privirea, l-am zărit pe Justin urmându-mă, coborând în același ritm sprinten ca și mine. Mi-am aranjat o șuviță după ureche și mi-am dat ochii peste cap. Ajunsă în camera de zi, mi-am dus mâna la cap, realizând că părul meu stătea în toate direcțiile. La câteva secunde diferență a apărut și Justin în peisaj, gâfâind. Privirile celor două mame erau fixate pe noi. Trăiam un moment de-a dreptul jenant, şi când zic jenant mă refer la acel moment când mamele noastre aveau vaga impresie că am fi înfăptuit în camera lui Justin... Ceva.

— Bună ziua..., s-a adresat Justin mamei mele, zâmbind pieziș.

— Oh, văd că mi-ai cunoscut fiul, zâmbi Pattie cald. 

— Din păcate, am șoptit.

— Și... Ce ați făcut sus? a întrebat mama într-un moment destul de nepotrivit.

— Mamă, devii penibilă.

— Tocmai ce ne-am cunoscut, răspunse Justin calm la întrebare. 

— Bine, hai, duceți-vă sus și cunoașteți-vă mai bine, ne ordonă mamă lui Justin pe un ton mai mult rugător.

    Mergeam pe scările acoperite cu -oh, știți voi- smaralde, aflându-mă în spatele lui Justin.