Hunter-Vanatoarea (COMPLET)

6. Tu... te urasc!

In sfarsit am reusit sa postez inca un capitol. Sper sa va placa.

In poza este un rozariu, un lantisor folosit de catolici la rugaciuni.

Spor la citit si scuzati greselile.

6. Tu... te urasc!

Am iesit din scoala si am traversat curtea plina de elevi care radeau, se distrau, sau mai stiu eu ce faceau. Nu se grabeau sa ajunga acasa, in schimb eu da. Imi doream cu toata puterea sa ajung in locul pe care il numeam "casa", singura mea casa. Gandul imi zbura la camera pe care o impartisem cu Alexandra, la iernile in care domnul Andrei ma tinea pe genunchii lui, fara sa stie ceilalti copii, la Alexandra....

Nici nu mi-am dat seama cat de dor imi era de ei pana acum. Tot ce vroiam in acest moment era sa-i strang in brate, sa ma asigur ca sunt bine, sa le arat ca m-am schimbat in timpul in care nu ne-am vazut.

-Sabrina, chérie, asteapta, s'il te plaìt! m-a strigat o voce cu accent frantuzesc, ceea ce a facut ca toata curtea sa-si indrepte privirea spre mine.

Mi-am dat ochii peste cap si m-am prefacut ca nu-l aud, dar el continua sa strige, asa ca l-am asteptat furioasa la poarta. Cand m-a ajuns, si-a tras rasuflarea si m-a privit obosit.

-Asculta, André! Daca stam in aceasi banca nu inseamna ca suntem prieteni. Nu stiu cum e in tara ta, dar aici e cu totul diferit, asa ca nu avem ce discuta! i-am taiat fraza inainte s-o inceapa.

-Vom fi... comme se dire... prieteni! spuse sigur pe el, apoi imi arunca un zambet dragut. Unde mergi? ma intreba rarait. Am chicotit usor, duritatea din privirea mea disparand.

L-am privit senin si i-am admirat inca o data personalitatea si fizicul, dar mai ales energia ce o deborda. Era plina de o inocenta mascata, de tinerete fara sfarsit. Era un baiat bun, dar pacat ca nu-i puteam fi prietena. Mi-ar fi placut sa am un prieten gay, fara sa existe posibilitatea de a se indragosti de mine.

Imi intinse mana cu palma in sus si astepta un semn ca sunt prezenta probabil si a asteptat asa ceva timp pana m-am hotarat sa ii privesc ochii.

-André, nu putem fi prieteni! Nu stii cine sunt eu si nici nu vreau sa afli, am soptit cu garda lasata.

Am facut un pas, dar mana lui mi-a taiat calea rapid, ca o bariera de fier. Am intors capul si i-am privit chipul, observand cum un zambet isi facea loc pe buzele sale, apoi m-a atintit si el cu privirea, vrand parca sa-mi transmita ceva, dar tacu si ma prinse de brat, tragandu-ma spre o Dacia Duster neagra.

Maxilarul mi-a cazut la vederea masinii perfecte din punctul meu de vedere si l-am lasat inconstienta sa ma urce in acea bijuterie. Dupa ce a urcat si el, s-a intors cu fata spre mine si mi-a zambit cam timid.

-Mergem la... plimbare! spuse fericit.

Am oftat dandu-ma batuta si am dat din cap in semn de accept. Intorcandu-se in fata, porni motorul si dadu drumul la muzica. O melodie cantata la pian imi mangaia urechile cu note sensibile, facandu-ma sa plutesc pe culmile invizibile ale relaxarii.

In timp ce eu aveam grija sa nu pierd nimic din tot calmul ce ma cuprinsese, André a parcat in fata Parcului Dumbrava. A coborat si ca un domn ce era, mi-a deschis portiera, ajutandu-ma sa cobor.

I-am multumit usor, apoi m-am indreptat spre parcul de vis-à-vis, care avea vedere la Borcea, un brat alDunarii.

André m-a urmat fara sa rosteasca vreun cuvant, iar cand am ajuns la apa, si-a exprimat incantarea in legatura cu minunata priveliste. Nu era cine stie ce, doar un mare fir de apa care avea de-o parte si de alta plaja si padure. Cel putin pentru mine era ceva obisnuit, dar poate pentru el era ceva unic.