Tu sau... el. Ce alegi? ( In curs de editare )

Capitolul 23 { SMS-urile cu viteza lumini ne pot salva viata... Cateodata.

~ ASHLEY ~

Ma dureau. Vorbele pe care i le spusesem ma dureau cu adevarat. Cine stie, poate mai tare decat pe el. Dar, nu-mi pasa, trebuia sa i le fi spus. Ba nu! Ce naiba! Imi pasa enorm de mult. Pentru ca altfel n-as fi alergat cat ma tineau picioarele si as fi varsat litri de lacrimi pentru a ma indeparta de locul unde era el. Imi pasa foarte, foarte tare. Pentru ca nu-mi dorisem niciodata sa-i spun asta. Dar cum spuneam, trebuise. Ma insultase. Si nu acceptam sa ma insulte nimeni. Indiferent daca erau familie, prieteni, dusmani sau mai stiu eu ce.

Picioarele imi urlau de mult timp chestii foarte ingenioase si originale.Tot corpul tipa de durere. Nu eram obisnuita sa alerg. Deloc. Eram varza la sport. Trebuise de mult sa ma opresc din fuga. Dar n-o facusem. Dar acum chiar trebuia s-o fac, pentru ca altfel m-as fi epuizat de tot. Asa ca m-am lasat sa cad, nepasandu-mi unde sau cine ma vedea. M-am lasat, pur si simplu, sa cad pe asfalt, sprijindu-mi capul de primul stalp. Pentru ca era mult prea greu sa-l tin pe umeri. Si am continuat sa plang si sa tot plang...

~ JAMES ~

 - Ah! Ce mama naibii mai e acum? am urlat din bucatarie.

Ma pricepeam eu la acordatul primului ajutor si la avut grjia de mama mea, dar, in niciun caz, n-aveam psihicul potrvit sa rezist unei seri intr-un restaurant plin pana la refuz. Chiar, n-aveam. Asta era numai si numai traba lui taica-meu.

Ironia era, ca era luni. Deci nu ziua in care oamenii obisnuiesc sa iasa la masa in oras. Totusi, se pare ca taman acum, oamenii din Darkney Common s-au hotarat sa manance la restaurant. Si, bineinteles, ca restaurantul ales de toata lumea era Ashton's. Cel mai popular din orasul asta de rahat. Si, spre norocul meu, din cauza ca tata era plecat cu mama la spital, eu trebuia sa tin pe umeri tot localul. Si mai aveam si niste chelneri batuti in cap care nu stiau sa faca altceva decat sa puna intrebari stupide.

Nu ma deranja sa gatesc. Chiar deloc. Defapt, chiar imi placea sa fac asta si ma pricepeam. Talent de familie, presupun. Dar spre deosebire de ai mei, n-aveam psihicul asa de bun incat sa stau calm in timp ce chelnerii se miscau ca niste momai, trebuia sa fac aproape de unul singur toata mancarea si mai interveneau si probleme pe la calculatoare si prostii de genul.

Totusi, spre norocul meu, nu mai era chiar asa multa lume si puteam insfarsit sa ma relaxez. Putin. Putusem, defapt. Pentru ca, vocea enervantului aluia de Kellan se auzi din nou. A mia oara in seara asta, cred. Nici nu stiam ce mai cauta aici. Trebuia sa fie demult concediat. L-as fi concediat eu insumi in seara asta daca as avea voie. Dar, logic, nu aveam. Pentru ca tata ma stia ca finnd super impulsiv si-mi interzise din start asta. Imi spuse ca n-avea chef sa se trezeasca la intoarcere fara personal Si ce era cel ami ciudat, ca restul chelenritelor, pentru ca el era singurul chelner, se descurcau cat de cat bine, desi jumatate erau de varsta mea. Dar el? El cu doi ani mai mare decat mine nu era in stare sa faca nici munca elementara.

Capul lui slinos, dat excesiv cu gel se ivi in fata mea, enervandu-ma mai tare decat eram deja. Calmeaza-te Jem, mi-am ordonat. Daca mai scoti mult foc pe nari o sa arzi spaghetele alea afurisite. Si te va omori taica-tau daca clientii vor da in judecata localul.

Asa ca am incercat procesul de inspira-expira si apoi l-am privit pe Kellan.

- Ce mai e? l-am intrebat. Am treaba. Si, din cate stiu eu, ai si tu.

- I-am pasat masa mea la Tina pentru cateva minute, imi spuse el relaxat.

Doamne! Ce ma putea enerva. Ce credea? Ca daca i dadea la Tina treaba lui avea dreptul sa stea degeaba. Eram pe cale sa-i urlu in fata sa se intoarca la munca, cand scoase pe gura ceva mai impertinent decat el insusi: