Impreuna pentru totdeauna? (SasuSaku) II

Partea 17: Prima lovitură II

Intunericul stăpâneşte aici. Nu e nici urmă de ființă vie. De fapt...nu pot distinge niciun alt obiect în afară de bascheții mei prafuți ce ating apăsat ceea ce ar trebui să fie pământul. Totul este negru.
În timp ce explorez cu teamă necunoscutul, un țipăt ascuțit îmi umple urechile.

Eu: Saki?!

Am alergat ca un dement in direcția din care venea vocea surioarei mele, însă nu am ajuns nicăieri. Părea că nu voi reuși să o salvez niciodată din ghearele pericolului ce o amenința. 

Chiar când voiam să mă dau bătut, o voce subțire și tremurândă îmi strigă sfioasă numele. Mă întorc pe călcâie, cu ochii mari și plini de speranță.  

În fața mea stătea îngenunchiată  rozalia pe care o căutam, cu ochii plânși și părul răvășit.
M-am aplecat și am ajutat-o să se ridice, apoi am strâns-o protector la pieptul meu, încercând să o liniștesc.

Eu: Totul e bine... . Sunt aici. Nu mai plânge. I-am spus pe un ton mieros.

Și-a ridicat ochișorii negri către mine pentru a-mi vedea expresia feței. A zâmbit. 

Saki: Ce bine că ești aici... . Mi-a fost atât de teamă... .

Eu: Povestește-mi ce s-a întâmplat.

Saki: Îmi pare rău... . Nu ar fi trebuit să te las baltă.

Eu: Saki, ce tot spui acolo?

De parcă nici măcar nu ar fi auzit ce am spus, a continuat:

Saki: E numai vina mea... . Dacă nu aș fi fost atât de slabă aș fi putut face ceva! Te-aș fi putut ajuta să scapi!

Eu: Saki... .

Saki: Uite in ce hal arăți... .

Neștiind despre ce vorbește, m-am uitat în jos pentru a-mi privi corpul. Nu numai pantofii îmi erau prăfuiți, dar și restul hainelor. Eram murdar din cap până în picioare și arătam de parcă mi-aș fi trecut toate articolele vestimentare printr-un soi de mărunțitor. Nici nu voiam să știu ce am pe față.

M-am îngrozit la gândul că surioara mea mă priveşte acum, în ciuda felului în care arăt.

Brusc, aceasta a dispărut din fața ochilor mei. M-am impacientat şi am început să îi strig numele disperat. Ca răspuns nu am primit decât un țipăt îngrozit.

M-am trezit brusc. Resprația îmi era accelerata de teama pe care o simțeam în acel moment. "Un vis... . A fost doar un vis." Mi-am spus în timp ce încercam să mă ridic în șezut. Abia atunci am realizat că visul nu era în totalitate neadevarat. Corpul mă durea îngrozitor din cauza rănilor provocate de acele matahale. Matahalele alea...au apărut chiar când eram cu..

Eu: Saki! am strigat.

Mi-am trecut nervos mâinile prin păr. Răpirea surorii mele mi-a lăsat un gust amar in gura. Eram îngrijorat pentru surioara mea cu părul rozaliu, dar în același timp, scârbit de gestul lipsit de umanitate al acelor oameni.

Câteva secunde mai tarziu, în cameră au dat buzna mama mea, împreună cu prietena sa cu părul purpuriu, urmate în liniște de tata și de Naruto, prietenul lui cu părul auriu.

Am fost cuprins într-o îmbrățișare strânsă. Șuvițele ei rozalii îmi mângâiau delicat umerii goi și plini de vânătăi. În afară de părțile corpului care aveau doar două-trei vânătăi imprimate, toate celelalte care prezentau răni mai grave erau bandajate.