Impreuna pentru totdeauna? (SasuSaku) II

Partea 10: Ramas bun!

Masaru povesteste

Au trecut trei zile de cand am gasit-o pe Noriko intinsa pe jos, la capatul scarilor. Oricat de mult as incerca, nu imi pot scoate din minte imaginea aceea ingrozitoare, chipul ei alb, parul ei movaliu imbibat in sange, pielea ei fina si delicata plina de zgarieturi si vanatai... . Toate astea mi-au ramas intiparite in minte. Nu imi pot imagina ce au simtit parintii si sora ei cand au aflat... . Am fost de fata. Le-am vazut fetele ingrozite cum s-au albit instantaneu. Le-am vazut lacrimile curgand fara oprire... . Mama ei a inceput sa tipe, ceea ce nu a facut de cand o cunosc. A urlat si a urlat...si a urlat. In continuu.  Tatal ei a inceput sa planga...insa imi imaginez ca nu a putut exprima toata durerea pe care a simtit-o. Trebuia sa fie puternic pentru Hinata si pentru fiica lui. Masami... ea a reactionat cel mai rau. Ochii ei s-au marit considerabil, a inghitit in sec, picaturi de transpiratie au inceput sa ii curga de-a lungul conturului fetei, iar corpul a inceput sa-i tremure fara incetare. Nu vorbeste si nu vrea sa manance. Un lucru destul de rau, mai ales ca e in crestere si e salbuta.... . Dar u o pot judeca. Nu cand eu stau inchis in camera refuzand sa primesc pe cineva sau sa ies pentru a manca. Ies din cand in cand afara...cand simt nevoia sa o fac, dar de fiecare daca cand se intampla asta, imi amintesc de ea. Imi amintesc fiecare oc prin care am trecut impreuna, fiecare moment petrecut cu movalia mea... . Imi amintesc ziua cand trebuia sa termin scoala si sa iesim impreuna, insa...nu s-a mai intamplat. 

Am tresarit cand un ciocanit slab in usa a inceput sa se auda. L-am ignorat. Mi-am acoperit urechile cu mainile si mi-am ascuns capul intre genunchi, sperand ca va inceta. Cand mi-am luat mainile de la urechi, ciocanitul se auzea mai tare si mai insistent. Am oftat invins si  m-am ridicat din coltisorul meu de camera in care imi petreceam majoritatea timpului. Am deschis usa doar cat sa vad persoana care m-a deranjat. Aceea era mama mea. Parul sau lung si roz era prins, iar ea era imbracata in niste haine negre asortate la niste pantofi negri, cu toc.

Eu: Ce e? 

Sakura: Dragul meu, imbraca-te... .

Eu: De ce? Unde mergem? am intrebat total dezinteresat.

Sakura: Scumpul meu, ma alinta mangaindu-mi obrazul, azi e inmormantarea... .

Eu: Inmormantarea? 

Sakura: Da... . A lui Noriko... .

Eu: Nu vreau sa vin.

Sakura: Poftim?

Eu: Am spus ca nu vreau sa vin.

Mi-am intors fata pentru ca nu voiam sa vad expresia de pe chipul mamaie mele in acel moment.

Sakura: Dar..de ce?

Eu: Nu vreau sa o vad asa, mama! Nu vreau sa imi amintesc de ea stand intr-o cutie de lemn cu fata aia alba si cu expresia aceea neutra! Nu mi-a ajuns cat am suferit?! 

Sakura: Dragule...dar trebuie sa vii. 

Eu: Mama! Nu intelegi?! Eu am vazut-o in balta aia plina de sange! Eu! Eu am chemat salvarea! La mine s-a uitat doctorul cu mila ca la ultimul boschetar si mi-a spus ca e moarta! Ca nu mai poate face nimic! Ca e doar un cadavru! Nu pot veni acolo si sa vad pe toata lumea imbracata in negru cum plange langa capul ei!

Sakura: Stiu ca ti-e greu... dar trebuie sa-ti iei ramas bun. Daca nu o faci pentru noi, pentru parintii ei, pentru Masami..macar fa-o pentru ea. Fi alaturi de ea acum, asa cum ai fost de fiecare data in ultimele 4 luni.

Eu: Nu pot. Chiar nu pot... . Imi pare rau... .

Lacrimi noi au inceput sa se formeze in ochii mei asa ca am trantit usa si m-am incuiat in dormitor, ca de obicei.

Noriko povesteste

Eram acolo. Eram chiar in spatele mamei iubitului meu cand acesta a strigat la ea. Era foarte furios...si dupa cum il cunosc nu va veni la inmormantare. Il inteleg perfect..chiar il inteleg. Nu l-as obliga pentru nimic in lume sa treaca prin asta inca o data. De aceea nu vreau sa vina la inmormantarea mea. Adica...a cadavrului meu... . Cum as putea sa spun "inmormantarea mea" cand eu sunt aici? Sunt chiar aici, in fata usii camerei sale, alaturi de Sakura, ascultand plansetele infundate ce veneau din spatele bucatii masive de lemn.

Cand rozalia a plecat de acolo, am urmat-o. Voiam sa fiu prezenta la acel eveniment. Nu stiu de ce, dar voiam. 

Dupa aproximativ o ora, ma aflam in cimitir alaturi de familia Uchiha, de familia mea si de fostii mei colegi de scoala. Oriunde ma uitam vedeam cel putin 3 perechi de ochi inlacrimati si fete planse. Atentia tuturor era indreptata catre fata cu parul mov, imbracata intr-o rochie alba de mireasa, ce statea intr-un nenorocit de cosciug, gata sa fie ingropata si uitata pe veci. Am mers langa familia mea..am incercat sa le vorbesc, sa le spun cat de mult ii iubesc si ca nu trebuie sa planga pentru mine, dar nu am avut sorti de izbanda. 

Hinata: De ce..? Fetita mea... . De ce e acolo?! Cu ce a gresit?!

Naruto: Nu mai plange draga... . Iti faci rau. Te rog! Sunt sigur ca Noriko nu ar vrea sa i te alturi prea curand.

Avea dreptate. Tatal meu avea perfecta dreptate. Mi-as dori sa treaca peste asta si sa isi continue fericita viata, nu sa se imbolnaveasca din cauza mea. 

Hinata: Naruto... . Nu se poate asa ceva! Nu se poate! Nu poate pleca!!

Naruto: Stiu, Hina... . Stiu... .

Sakura s-a apropiat de mama mea si a imbratisat-o strans. Pana la urma...erau cele mai bune prietene. 

Sakura: Imi pare rau, Hina. Imi pare rau!! a inceput sa lacrimeze.

Hinata: Saku... . 

Sakura: Hinata... . Masaru nu a putut sa vina... . Ii e mult prea greu... . S-a inchis la el in camera si a continuat sa planga... .

Hinata: Nu-i nimic, Sakura.. . Il inteleg. 

Daisuke: Mama...!

Daisuke a tras-o de mana pe mama lui si a intors-o pentru a-i arata ceva. De curiozitate, mi-am intors privirea pentru a vedea despre ce e vorba. Multimea de oameni incepea sa se rareasca, creand un fel de poteca pana la mine.  Pana la...trupul meu fara viata.  Mergand fara vlaga printre toti acei oameni, a aparut un tanar brunet, cu ochii verzi, imbracat intr-un costum negru. Cine altcineva ar fi putut sa fie, decat brunetul meu? Masaru... . Pana la urma a venit. 

S-a oprit la capul meu privindu-ma cu o expresie trista pe chip. A inceput sa imi mangaie obrazul cu delicatete, schitand un zambet fals... .

Masaru: Am venit Noriko... . Pana la urma, nu te puteam lasa singura. 

Lacrimile au inceput sa imi curga pe obraji ca doua cascade micute, neavand nicio sansa sa le stapanesc.

Masaru: Imi pare rau ca nu am fost acolo in momentul ala... . Daca m-as fi grabit mai mult, poate niciunul din noi nu ar mai fi fost astazi aici... ! a oftat. Te iubesc, draga mea Noriko. Sa nu uiti asta niciodata. 

M-a sarutat pe frunte, apoi, cu lacrimi in ochi si cu multa tristete, mi-a aruncat o ultima privire si a plecat... . Dupa asta, lucrurile s-au miscat putin mai repede, iar pana la lasarea serii, trupul meu era deja la cativa metri sub pamant. 

Am plecat si eu, ce-i drept, ultima si am mers acasa. Desi s-a intamplat ce s-a intamplat, nu voi considera niciodata cimitirul ca fiind casa mea.