꧁Blood and Calls꧂

*99*

-Să-l dau naibii de șef...

Șuier în timp ce îndes în mașină toate medicamentele găsite în casă. Mă întorc lăsându-mi greutatea pe portiera mașinii. Privesc la rochia pe care ma obligat să o port și la mănușile incomode. A ales una destul de groasă și lungă. Toți vom purta negru. Rochia e dreaptă, până la glezne și cu două văluri la piept și e ușor strânsă la talie. Mănuși lungi, până mai sus de cot și pantofi cu un toc mic. O jachetă neagră din piele deasupra ca să țină frigul la distanță și cercei lungi din argint. Părul e prea scurt pentru ce vroia el să facă dar acum e dat cu gel pe spate iar câteva șuvițe sunt lipite de frunte. Din câte mi-a spus Minnie toți avem costumația noastră și că are un plan stabilit de ani de zile.

Îl urmăresc cum iese de pe ușa din spate ce stă întredeschisă mergând cu o cutie în brațe. Alea 300 de kilograme de droguri nu se cară singure iar el nu mă lasă să pun mâna pe ele, fie din cauza că nu are încredere în mine fie din cauza că crede că are prea multă putere în el și că e narcisist.

E îmbrăcat mai diferit decât stilul lui obișnuit. Un tricou de un verde închis fără maneci și cu un niște găuri până la baza pantalonilor în loc de mâneci, spalacit și o jachetă din piele neagră ce vine cu cinci centimetri deasupra curelei. Blugi negri rupți în genunchi și un colier cu un fluture negru. Îmi amintesc deodată de tatuajul lui de pe spatele gâtului. Ochii îmi cad pe brățările și inelele de pe mâinile lui, apoi pe converșii din picioarele lui. Ore o cicatrice sub ochii ca mai apoi să îmi amintesc că e doar machiaj și să văd și fardul negru din jurul ochilor săi.

Lasă ultima cutie în portbagaj și trage fundul fals peste ele. A mai pus și câteva pachete sub capacul din față iar în jacheta mea se ascund alte 8 pachete subțiri, indesate și cusute de material. Se apropie ridicând rochia mea mai până mai sus de glezne și îl văd cum leagă o curea de piciorul meu iar de ea agață cu cârlige ascuțite alte pachete din piele neagră.

-Nu ar trebui să se simtă incomod sau greu. Cât e ora?

Întrebă iar eu arunc o privire la telefonul meu.

-E două și jumătate.

-Băieții trebuie să ajungă.

Se întoarce verificând mașina. Mă învăluie un val de greață iar burta începe să doară mai tare ca de obicei.

-Ai sunat-o pe Minnie?

Îmi duc brațul la abdomen simțind că mai am un pic și vomit chiar dacă nu am mâncat nimic în ultimele cinci ore.

-Wonyoung?

-Ce?

-Ai sunat-o pe Minnie? Ce e cu tine?

-Ar trebui să ajungă.

Zic prinvind la oră. Cred că e de la operația cu Sanghwo. Nu i-am dat ocazia să îmi spună consecințele.