- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! Bu görüntü içerik kurallarımıza uymuyor. Yayımlamaya devam etmek için görüntüyü kaldırmayı ya da başka bir görüntü yüklemeyi deneyin.
Mă plimb agitată, strângând cu putere cartea de poezii pe care o țin în mână, încercând să-mi amintesc versurile, dar nu reușesc. Toată ziua am stat în bibliotecă și am studiat, iar acum mă chinui să rețin o afurisită de poezie, care mi se părea extrem de interesantă acum ceva timp, însă în momentul de față nu-mi stă gândul la literatură. Gândul îmi fuge mereu la Enzo și la felul criminal în care m-a sărutat. Are un efect fabulos asupra mea. M-a calmat cu două vorbe și m-a făcut să uit toate grijile cu un singur sărut. Doar când mă gândesc la chipul său încep să zâmbesc prostește, pierzându-mă într-o mare de amintiri și senzații.
N-am nici cea mai mică idee ce se întâmplă între noi. Ne-am sărutat deja de prea multe, iar apoi ne-am comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ar fi un lucru normal. N-am nici cea mai mică idee care-i sunt intențiile sau dacă măcar mă place ca persoană. Știu doar că atunci când mă sărută și mă atinge mă face să mă simt cea mai importantă persoană din Univers, iar când mă privește îmi întoarce lumea cu susul în jos, lăsându-mă fără suflu de fiecare dată.
Oftez grav, aruncând cartea veche pe biroul de cireș, părăsesc biblioteca, ducându-mă țintă în dressing. Privesc o clipă ușile de cristal, mușcându-mi buzele. Iau absentă de pe raft un tricou larg, amuzându-mă când îmi privesc reflexia în oglindă. Tricoul negru îmi vine ca o rochie scurtă care se așează delicat pe pielea mea. Îmi desprind părul în timp ce intru în cameră, trecându-mi degetele gentil prin el pentru a-l aranja cât de cât.
Dau să mă așez în pat, dar încremenesc când zăresc cu coada ochiului o siluetă neagră ce stă așezată pe scaunul de birou ce se află la doi pași de mine. Inima mi se oprește-n loc când mă întorc brusc pe călcâi și-i întâlnesc privirea.
— La naiba! Ce faci aici? Ai cumva de gând să mă omori și nu știi cum? îl străfulgerez cu privirea, expirând zgomotos.
Mă privește cu un zâmbet de milioane întipărit pe chip în timp se ridică, venind în fața mea. Dă ușor din cap în semn de negație în timp ce-mi cuprinde chipul.
— Iartă-mă, nu am vrut să te sperii, șoptește, clipind leneș. Am vrut doar să te văd înainte să plec, îmi mângâie chipul, smulgându-mi un zâmbet.
— Minți! îmi pironesc privirea într-a lui, neîncrezătoare.
— Nope, ăsta e purul adevăr, chicotește, aplecându-se ușor în față.
— Nu te cred, îl provoc, umezindu-mi buzele.
Zâmbește, înconjurându-mi talia cu brațul stâng. Chicotesc când mă trage mai aproape și-și lipește buzele de ale mele. Îmi strecor degetele în părul de abanos, trăgând ușor, moment în care scoate un suspin înfundat ce-mi aduce zâmbetul pe buze.
Știam că minte!
Îmi cobor mâinile pe umerii săi în timp ce fac un pas în față, forțându-l să facă un pas în spate. Mai fac încă un pas, dând să mă desprind din sărut când acesta se oprește brusc, oprindu-se în pat. Îmi plasez mâinile pe pieptul său, împingându-l. Își pierde echilibrul, fiind gata să cadă pe spate în momentul în care mă îndepărtez. Pe chip îmi apare un zâmbet de amuzament ce-mi dispare brusc când Enzo mă prinde de mână, trăgându-mă după el.
