- De ce vrei să fumezi? întreabă brusc, privindu-mă în ochi.
- Fiindcă e o iluzie care funcționează pe moment. Îți păcălește creierul și te face să uiți pe pentru câteva clipe de toți și de toate. Iar eu... bănuiesc că am nevoie de asta în momentu...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Îmi trec degetele delicat peste balustrada rece de lemn, iar gândul îmi fuge la scările din casa lui Enzo pe care am pășit în urmă cu câteva zile. Oftez, oprindu-mă în capătul scărilor. Pentru o clipă mă gândesc să mă refugiez în subsol, așa cum am făcut toată săptămâna, dar nu vreau să ridic suspiciuni. Visul ăla nesuferit a părut atât de real încât m-a dat peste cap, iar amintirea clipelor pe care le-am petrecut în brațele brunetului m-au bulversat de tot. Se întâmplă prea multe, într-un timp prea scurt.
Este sfârșitul săptămânii, iar părinții mei pregătesc cina, bucurându-se de câteva clipe de liniște, luând o pauză de la toată nebunia care s-a abătut asupra lor cu începutul săptămânii, când au început ambii serviciul. Dima se distrează pe cinste, ieșind în fiecare seară cu noii săi prieteni, iar eu încerc să-mi pun ordine în gânduri și să mă pun pe mine pe primul loc. Mama mi-a sugerat să mă înscriu la un curs oarecare ca să-mi diminuez stările extreme. Deși fac zilnic câte o oră intensă de sport simt că nu este suficient, simt că am nevoie de mai mult de atât. Am nevoie de ceva extrem, dur și neobișnuit pentru o domnișoară, vreau adrenalină. Monotonia m-a obosit.
Mă așez pe locul meu la masă, privind totul plictisită, fără prea mult chef. Nu am stare, vreau să fac ceva, dar nu știu ce anume. Simt că înnebunesc dacă mai stau mult în casă toată ziua, singură, deși pare ciudat, de abia aștept să înceapă școala ca să fiu ocupată cu ceva în sfârșit!
— Pss, auzi? șoptește Dima, atrăgându-mi atenția.
— Da, că nu-s surdă. Ce e? întreb curioasă, privindu-mi părinții ce se află în bucătărie, adăugând ultimele ingrediente mâncării.
— Am nevoie de o favoare, mă privește serios.
— Hm, favoare. O să te coste scump asta! exclam, zâmbind cu gura până la urechi.
— Neh, îmi datorezi favoarea asta. Nu primești nimic în schimb! Ți-am cărat bagajele, ai uitat? mă privește cu un zâmbet triumfător întipărit pe chip.
— Spune, ce vrei? îmi dau ochii peste cap, neinteresată.
— Vreau să mergi în seara asta la o petrecere cu mine. Vreau să o calmez pe mama și să-i arăt că nu am un anturaj greșit, ca în România. Am nevoie de tine ca să mergi acolo și să vezi, ca să-i poți spune cum stă treaba. Înțelegi? se grăbește să-mi explice, privindu-mi părinții pe furiș.
— Da, dar nu este nevoie să merg. Știi că nu-mi plac petrecerile unde nu cunosc pe nimeni. Pot dormi liniștită în pătuțul meu călduț toată noaptea și să-i spun mamei mâine că am fost cu tine. Mă pricep la actorie de minune. Nu o să fie deloc greu, și te asigur că o să fiu extrem de credibilă, încât o să-ți ridice și o statuie când o să audă cu ce băieți de preoți stai! exclam râzând.
— Nu, Aiyana! Nu vreau să o mint, știi că nu merită asta... Îți cer doar favoarea asta. Îmi ești datoare, nu uita! mă privește fix, rugător.
