Crăciunul țese de toate: înțelepciune, fericire și iubire. Însă, mai țese câteodată și nervi duși la extrem de către unii idioți care se cred mari și tari, dar până la urmă devin niște molâi în fața noastră, a fetelor.
Asta este povestea mea, a lui...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Aveam impresia că, această vacanță, va avea să fie una de relaxare și de detensionare. Dar, din perspectiva mea, aduce să fie plictisitoare. În curând se va face o zi de când ne aflăm aici, însă a trecut enorm de greu.
Am reușit să-mi petrec foarte puțin timp cu Kamron, mai mult inspectând interiorul cabanei și rămânând captivată de frumusețea ei.
Când m-am trezit, am fost întâmpinată de raze puternice de soare, de un pat mare în care corpul meu s-a putut pierde cu ușurință și un mic dejun preparat cu dragoste.
Am rămas la fel de impresionată de gestul său pe cât brațele lui mă strângeau cu ore în urmă, oferindu-mi protecție și un somn cât se poate de profund.
Camera lui Kamron este încăpătoare, asemeni unui apartament de dimensiuni reduse. Are un balcon care duce spre peisajul de afară, tot ce se poate distinge fiind îmbrăcat în alb și strălucind la razele soarelui. În interiorul dormitorului se mai află un șemineu ce furnizează căldură, două fotolii cu pături din lână așezate peste și diverse obiecte ce nu par să fie adevărate.
Adică sper ca blănurile de urs, vulpe și cine mai știe ce animale să fie artificiale. Totuși, coarnele de cerb sunt reale mai mult ca sigur, deoarece cerbii și le schimbă la o anumită vârstă.
Întreaga clădire este făcută rustic, dintr-un lemn lăcuit și oferind un ambient plăcut.
Eram confuză când nu se mai auzea vreun zumzet, care să provină de la ceilalți. Am avut senzația că am fost abandonată și restul au plecat fără mine, ceea ce, surprinzător, nu s-a întâmplat.
Odată ce am mâncat micul dejun rece deja și sigur pregătit de omul care îmi tresaltă prin minte și prin suflet, am coborât scările și un sunet frenetic provenea de undeva din apropierea cabanei. Geamurile mari ale sufrageriei m-au făcut să-l pot vedea pe Kamron, acesta prestând muncă pentru a menține locuința și trupurile noastre cu căldură.
Să-l privesc prin geam și prin perdele nu a fost decât o idee proastă, deoarece imaginea era neclară. Mă luptam cu timiditatea mea și reținerea de a nu da năvală peste acesta, dar mi-era imposibil să n-o fac.
Omul e același ca și cel care îmi instalase bradul de Crăciun acasă, care mi-a oferit un spectacol de zile mari când și-a dezvelit pieptul ud leoarcă în urma momentului în care m-a enervat cu modestia sa.
Curiozitatea și dorința mea m-au purtat înspre a ieși din casă și a mă sprijini de ușa principală, privindu-l pe el fără a reuși să clipesc. A fost mai degrabă un holbat decât privit, dar el nu a sesizat asta pentru că era concentrat să taie butucii de lemn.
El era preocupat de asta, eu urmăream firișoarele de sudoare cum se preling din părul prins și coboară agale pe gât, coloana vertebrală, apoi se ascund sub blugii uzați. Mi-am mușcat buza și m-am abținut să nu fac o remarcă ironică la adresa lui, dar firea mea este de a nu-mi putea stăpâni gura.
