This is a wild game of survival.
—
SOHEE
Sosia mea, cealaltă Sohee, avea ochii negri, exact ca ai lui Yoongi. Ca a unui demon. Iar eu...
Colțurile bucății de sticle ciobite erau mânjite cu sânge umed, așa c-am încercat să le șterg, în speranța deșartă c-aveau să mi se limpezească ochii. Am strâns din dinți din pricina durerii copleșitoare din podul palmelor mele murdare, atunci când tăieturile începură să mi se adâncească. Nu simțeam nici măcar lacrimile pe care le-am zărit scurgându-se pe sticlă.
Nu... era imposibil. Ultima dată când mă privisem în oglindă, din casa prietenilor mei, ochii mei erau caprui, aproape aurii - așa cum fuseseră dintotdeauna. Acum? Nu erau nici ca ai lui Yoongi, nici ca ai sosiei mele.
Erau ca ai lui Taehyung.
Am înghițit în sec, desfăcându-mi palma rănită. Am lăsat ciobul să cadă deasupra celorlalte, privind spre întunericul difuz, din umbrele cărora, acum ceva timp, ieșise sosia mea. Sunt tu, îmi spusese. Mai puternicăi, mai rapidă, mai bună. Unde dispăruse, atunci? Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, aveam ochii negri?
— Sophia.
Am tresărit, privind spre sursa vocii masculine, care-mi dădu un fior pe șira spinării. Gabriel, cu ochii săi aurii, strălucitori, exact așa cum obișnuiau să fie ai mei, apăru în fața genunchilor mei îndoiți, privind fără pic de confuzie spre chipul meu murdar, spre brațele mele pline de tăieturi... și spre ochii mei întunecați, care-l fixau cu ostilitate. Exact în acel moment, am știut c-avea habar de grozăveniile la care tocmai asistasem.
— Unde sunt?
Vocea mea era mai răgușită decât fusese vreodată, și am fost surprinsă să constat cât de tare mi se schimbase tonalitatea glasului. M-am încruntat când Gabriel își întinse mâna spre mine, urmând ca mai apoi să mă ridic singură, pe propriile-mi picioare, în ciuda faptului c-ar fi trebuit să fiu, probabil, sleită de fiecare picătură de energie pe care-o mai purtam. Am simțit o vagă usturime în zona gleznei drepte, dar lipsa durerii cauzate de rănile deschise de pe picioare și brațe, mă făcea să cred că dispăruseră. Mai puternică.
— Undeva între Rai și pământ, fata mea, îmi răspunse senin, înainte să se întoarcă cu spatele, de parcă nu-și găsise fiica înconjurată cu sânge și cioburi de sticlă.
Începu să se îndepărteze de mine, așa c-am luat-o drept o poruncă tăcută de a-l urma. În ciuda faptului că era ultimul lucru pe care aș fi vrut să-l fac, era, până la urmă, o variantă mai bună decât să rămân aici.
— Dacă ăsta-i Raiul, am început eu, ușor iritată din pricina răspunsului vag, mă întreb cum arată iadul.
— Nu înțeleg la ce te referi, vorbi Gabriel, din întuneric. Cu toate acestea, am reușit să disting forme pe care, în mod normal, nu le-aș fi văzut. Am clătinat din cap - probabil că eram mult prea speriată când m-am trezit ca să mă focusez pe împrejurimi. Mai puternică, mai puternică, mai puternică.
Cuvintele sosiei mele continuau să mi se ciocnească de gânduri, fără să le pot opri — lucru care mă făcu să-mi aduc aminte de seara în care-l cunoscusem pe Taehyung, atunci când vorbise direct în capul meu. Atunci, fusesem speriată.
Acum nu simțeam decât o dorință aprigă de a afla ce s-a întămplat.
— Ba da, știi, am îngăimat, ferindu-mi ochii de lumină. Gabriel deschise o ușă care dădu direct spre-o poieniță plină cu flori, pășind fără rețineri pe iarbă. După ce mi s-au obișnuit ochii cu razele mult prea puternice de soare, l-am urmat îndeaproape, privind amețită spre pașii pe care-i făceam cu perechea ruptă și murdară de cizme ale lui Minjee.
Gabriel se întoarse spre mine.
— Nu suntem în Rai, dar aici locuiesc îngerii. Războinicii. Ceea ce înseamnă că... a trebuit să-ți înfrunți proprii demoni. Cei despre care nu știai. Să fii...
— Mai puternică? am oftat exasperată, iar Gabriel își înălță sprâncenele, privind în spatele meu. Când m-am întors, clădirea, sau ce-o fi fost, din care ieșisem, dispăruse.
— Ce...
— Nu ești singura care a trebuit să treacă prin testul ăsta, Sohee. Toți Arhanghelii o fac. Clădirea dispare după ce testul are loc, continuă să-mi explice, pășind cu ușurință printre crini și trandafiri. Cumva, locul acesta părea scos dintr-un basm. Era liniștitor... nicidecum locul de antrenament al unor războinici. Se auzeau păsărele și albine, iar petele de culoare mai că-mi dădeau impresia c-ajunsesem în locul potrivit.
Aici crescuse Taehyung.
— Nu sunt un arhanghel.
— Nu, dar ești specială. Ești om și înger. Când te-ai născut, am alungat partea care te ținea legată de iad. Partea omenească din tine, a rămas. Dar fiecare om are și o parte demonică, care provine de la primul păcat înfăptuit vreodată.
— Adam și Eva, am șoptit, înțelegând.
Gabriel aprobă din cap.
— Am crezut c-ai să fii mai ușor de trecut de vederea dacă n-aveai să deții atât de multă putere. Acum... Gabriel mă privi în ochi, cu adevărat, pentru prima dată de când ajunsesem aici. Acum ai făcut cunoștința cu cea mai puternică parte din tine.
Am înghițit în sec. Mai puternică, mai rapidă, mai bună.
— De ce... de ce s-a întâmplat așa? De ce mă urăște?
Acum, trecuserăm de copacii din jurul poienițe și înaintam pe-o cărare larg deschisă, așa cum văzusem doar în filme. Nu știam unde mergem — dar, din nou, nu știam nimic din lucrurile care se petreceau cu viața mea, dacă Taehyung și restul prietenilor mei erau în regulă, dacă mama avea să se facă bine... așa că n-a mai contat unde ne îndreptam.
— Sohee, îmi rosti Gabriel numele, de parc-aș fi fost un copil. Înc-odată, eram convinsă c-aveam să-l pocnesc până la urmă. Tu erai aia. Dacă ea te ura, atunci, probabil...
— Nu mă urăsc.
Gabriel își deschise larg perechea de aripi și-mi făcu semn spre el. M-am încruntat și m-am apropiat de el, știind că n-aveam altă alternativă. Cu ghimpi în stomac, mi-am amintit de zborurile mele cu Taehyung.
— Poate urai partea vulnerabilă din tine, zise.
N-am mai continuat discuția.
Tot ce poți tu să faci, eu pot s-o fac mai bine.
Fuseseră cuvintele mele.
—
Zborul cu tatăl meu viu, războinicul cel mai de preț al îngerilor, malefic și îngrozitor de enervant, nu fu nici pe departe la fel de plăcut ca cele cu Taehyung. Pădurea se lățise pe parcursul a câtorva zeci de minute. Și, în ciuda faptului că simțeam cum oboseala-și făcea lor printre oasele mele amorțite, iar tăieturile începură sa mă usture, n-am făcut decât să privesc cu ochii larg deschiși spre toți îngerii care treceau pe lângă noi, maiestuoși, privind înfiorător de fix și focusați spre nori, de parc-ar fi căutat amenințări.
În cele din urmă, forma unei clădiri se ivi la orizont. Desigur, când ne-am apropiat, am constatat că nu-i o simplă clădire. Ci un castel. Ajunsesem cumva la Hogwarts? Deși, având în vedere că tot soarele dispăruse iar norii cenușii pluteau înfiorător de-a lungul zidurilor crăpate, aș fi zis că ajunsesem la castelul lui Dracula.
— Ce-i asta?
Gabriel zâmbi așa cum o făcuse de-a lungul întregii seri; ca un psihopat.
— Locul în care te vei antrena, împreună cu ceilalți novici.
Stătu câteva secunde, apoi mă privi din nou, parcă luând în calcul toată murdăria, tot sângele și tot amalgamul de sentimente contradictorii care mi se citeau pe chip.
— Locul în care vei deveni o conducătoare, Sophia.