Nu mai băuse de mult sau cel puțin nu cu regularitate, cum obișnuia să o facă, prin urmare, cele câteva pahare de vin și coniacul băut la recepție îl făceau acum să se simtă mahmur. Era o senzație pe care nu o mai experimentase de ani buni, dar care îi ziceau clar: Ben ai îmbătrânit. În momentul de față, așezat pe marginea patului și privindu-și tălpile mari, își dădea seama că la treizeci și patru de ani corpul lui nu mai ducea alcoolul ca la douăzeci. Asta îl enerva, bineînțeles, și înjură de câteva ori când simți că mintea îi va exploda de durere, iar stomacul simțea nevoia să elimine acea cantitate infernală de mâncare de aseară. Clipi, după câteva secunde camera începând să nu se mai miște cu el. Singurul lucru pe care și-l dorea acum era să leșine lângă Hillary care băuse doar jumătate de pahar de șampanie. Norocoasa! Trebuie să se fi simțit ca o zeiță acum! Oftă și se ridică, nesigur însă pe picioarele sale. Nu se trezise pentru că îi era rău, ci din cază că cineva bătea în ușa lor de parcă locuința stătea să cadă, iar ei erau în primejdie.
Fiecare lovitură în ușă i se părea o lovitură în capul lui, încât îi era greu să ajungă la aceasta și să o oprească.
— Ben..., mormăi Hillary, semn că nu avea de gând să se dea ea jos din pat, chiar dacă soarele era pe cer de vrei trei ore. O înțelegea; era obosită, iar el o ținuse trează încă o oră după ce petrecerea se terminase. Ce fusese în capul lui? O armată de pitici, cu siguranță.
Luând o gură mare de aer se forță să ajungă la clanță și strigă în același timp:
— Vin acum!
În drumul său spre salvare își aminti că era gol și că era posibil ca găuritorul de uși să fie o femeie. Strângând din dinți, își trăsese halatul pe el și îl legă neglijent. În sfârșit ajunsese la ușă și se lăsă cu toată puterea pe clanță pentru ca aceasta să se deschidă. Înaintea ochilor săi, după câteva secunde în care se holbă la întuneric, îl surpinse chipul domnișoarei Scott, mama lui Ned și fiica bucătăresei. Spre desebire de el și Hillary, părea trezită de dimineață, cu părul prins ireproșabil și o bonetă în cap. Oricât de mult voia să fie drăguț, faptul că tânăra stătea înaintea lui și se holba la handicapul său – acela de a nu putea sta în picioare – îl făcea doar furios. Nu vedea nicio urgență, în afară de chipul ei scăldat în sudoare, ochii îngrijorați și buzele tremurânde. Ei bine, asta putea să mai aștepte.
— Ce este?, aproape că urlă, căci fata părea că își înghițise limba.
— Milord..., trupul fetei tremura când reuși să articuleze cuvântul. Asta... asta a venit acum și...
De-abia acumr realiza Benjamin că îi despărțea o scrisoare, o afurisită de corespondență. Cu degete nesigure, domnișoara Scott îi întinse misiva. În timp ce făcea asta, Benjamin înjură inventatorul hârtiei, al tiparului, până și pe omul care descoperise cerneala și făcuse penița și, mai ales, pe cel care se hotărâse să îi scrie lui în dimineața aceea când toată lumea normală la cap dormea până la două. Prinse scrisoarea și încercă să nu se enerveze. Cu ochii închiși, sprijinindu-și capul cu greutate, Benjamin o întrebă, sperând că cel care o lăsase avusese bunul simț să o și rezume:
— Despre ce este? Ce s-a întâmplat? Inima începu să îi bată foarte tare gândind de-abia acum că domnișoara Scott nu avea de ce să arate atât de îngrijorată dacă nu era vorba despre copilul ei. Cu buzele uscate, sperând să se înșele, propuse: Ned?
— Nu!, dădu ea din cap. Nu... doar că... Haide, femeie, spune!, o îndemnă în gând, căci nu avea niciun strop de energie. În cele din urmă, când domnișoara Scott anunță mesajul lacheului, Benjamin simți că se trezește instantaneu din beție: Baronul de Southam a murit!
Șocul fu atât de mare, încât, pentru câteva clipe, o privi pe fata dinaintea lui fără să-și amintească măcar cine este. Încet, încet în memorie îi reveni baronul, fratele lui Hillary, îi reveni domnișoara Scott, îi reveni Ned. Într-o frumoasă zi de primăvară, Jeremy Leigh binevoise să moară, se pare. Întorcându-și privirea spre pat, unde Hillary adormise cu buzele întredeschise, Benjamin își sprijini capul în mâini. În cazul ăsta, avea nevoie de altă băutură pentru a-i da știrea soției sale și pentru a se obișnui chiar el cu ea.
*
Hillary primi veste cum că fratele ei murise cu un calm la care Ben nu se așteptase. Nici acum nu se aștepta, când o ajută să între în trăsură, trei ore mai târziu. Din moment în moment Hillary putea începe să plângă sau să țipe, sau le putea face pe amândouă, în timp ce încerca să răstoarne trăsura. Orice era posibil cu ea, mai puțin calmul de care dădea dovadă. Astfel, imediat ce acesta îi spusese, se ridicase din pat, chemase servitoarele, se spălase, se îmbrăcase cu o rochie neagră și pusese să îi fie împachetat bagajul. Benjamin nu spusese nimic, ci îi imitase poruncile, așteptându-se la această călătorie. În calitate de soră a lui era responsabilă de înmormântarea acestuia. Probabil numai asta se găsea acum în mintea femeii care îi propusese vizitiului să parcurgă drumul într-o zi. Când contesa era atât de serioasă, toată lumea trebuia să îi facă pe plac.
De asemenea, în timp ce bucătăreasa le pregătea mâncare pentru drumul fără oprire, domnișoara Scott, care mângâia creștetul lui Ned, își ridicase ochii spre Hillary și îi spusese:
— Mi-aș dori... ei bine... să vă pot însoți.
Fata se ferea încă să rostească adevărul, dar rămânând o clipă cu ochii la ea, Hillary înghițise în sec și dăduse afirmativ din cap. Contele, care înghiți o prăjitură fără ca măcar să o fi mestecat, se ridică de pe scaun și zise:
— În niciun caz!
Dar, câteva minute mai târziu domnișoara Scott avea propriul cal pe care putea călări lângă trăsură. Nu se îndoia că nu îl ascultase, deși nu își putu reține nemulțumirea de a o târî pe fată alături de ei.
— Nu știu de ce ai luat-o cu noi, mormăi Benjamin, încercând să își dea seama de ce foloseau femeile fuste atât de largi. Totul îl sâcâia acum, iar asta pentru că durerea de cap nu îi trecuse încă.
— A insistat, Ben!, îi spuse Hillary.
— Și dacă eu insist să îl împușc pe vitiziu, mă lași?, își așeză acesta mâinile în șold, primind o privire dojenitoare din partea ei.
— Milord?, întrebă vizitiul și clipi în direcția lui, neînțelegând cum ajunsese să fie tocmai el parte din exemplu.
Benjamin oftă și se urcă și el în trăsură, lângă Hillary. Când caii se puseră în mișcare, încercă să nu se concentreze pe mișcările în sus și jos ale vehiculului, numai bune pentru a-l face să simtă că e pe mare și că îi e rău. Când vorbi din nou, soția lui îi dădu fiori pe șira spinării, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva își canaliza furia pe el ca să nu își arunce amarul în lacrimi.
— În plus, e numai vina ta!, o auzi acuzându-l. De ce nu mi-ai spus că Ned este bastardul lui Jeremy?
Încă din ziua în care îi spusese că Ned seamănă cu fratele ei, Benjamin realizase că nu avea să mai dureze mult până ce femeia va fi acceptat adevărul. Acum, văzând-o pe domnișoara Scott atât de dornică să îl vadă pe răposat, temerile acestui păcat îi fuseseră confirmate. Între femeie și baron fusese ceva care avusese consecințe pe care cu siguranță Jeremy nu și le asumase niciodată.
— Pentru că ești suficient de inteligentă să îți dai și singură seama de asta, îi răspunse Benjamin după un timp. Adevărul era mai puțin nobil; Ben nu își dorise să îi ponegrească numele lui Jeremy în fața surorii care avusese, la început, atât de multă încredere în el. Nu putea să îi spună cine devenise baronul în anii în care ea fusese izolată la mănăstire.
— Dar nu și de cum s-a întâmplat una ca asta! De asta nu-mi pot da seama singură, pentru că refuz să cred că fratele meu a făcut ceva greșit. Ben își ridică sprâncenele, amuzat de modul în care îi lua și acum apărarea unui cartofor bețiv și violent. De altfel, refuz să te slăbesc până ce nu îmi vei spune cum s-a întâmplat ca Jeremy să aibă un copil cu domnișoara Scott care, să fim serioși, nu cred că e capabilă să își ofere favorurile, pentru că este o tânără prea bine crescută.
— Câți ani crezi că are domnișoara Scott?, o întrebă blând.
— Treizeci.
— Are douăzeci și unu de ani. O observă cum înghite în sec. Am cunoscut-o prin mama ei și am angajt-o datorită acesteia. Toți servitorii mei o duc bine, așa cum vei observa și în Kent, dacă mai ajungem cumva acolo. Cu domnișoara Scott și Jeremy e însă o altă poveste pe care mă tem că nu o vei crede.
— Dar mi-o vei spune oricum!, insistă Hillary.
— Dar ți-o voi spune oricum. Oftă și îi prinse mâinile. Cum se așteptase, acestea erau reci. Hillary nu era atât de bine pe cât pretindea că este. L-am găzduit pe Jeremy la mine o noapte, pentru că era într-o stare deplorabilă. Pe vremea aceea nu credeam că agresează femei.
Contesa își trase mâinile din ale sale numaidecât, înghițind în sec șocată:
— Vrei să spui că fratele meu...?
— Vezi de ce nu am vrut să-ți spun?, o privi.
Hillary dădu din cap afirmativ, chiar dacă fața îi devenise lividă. Acum și ea simțea că i se face rău.
— Înțeleg... Mușcându-și buzele, realiză că ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu credeam că...
— A fost cu aproape cinci ani în urmă. A trecut!, iar el se așeză pe bancheta pe care stătea și ea și o prinse în brațele sale. Se aștepta să o vadă tristă, dar nu era pregătit pentru asta.
— Aparent, nu a trecut, îngâimă aceasta, lăsându-și capul pe pieptul său. Vrea să îl vadă mort, Ben...
El unul nu o putea învinui pentru asta. Chiar atunci el dorise să îl vadă mort, chiar și în momentul în care acceptase târgul pe care Ben i-l propusese, dovedind că pentru un Jeremy muribund, Hillary nu însemna nimic. Se lepădase de ea cu repeziciunea cu care el se îndrăgostise de această femeie.
— Tu nu ai vrea să îl vezi la fel pe Lovejoy?, o întrebă privind într-o parte. Crezi că Mary nu ar vrea?
Dacă stătea să îi compare pe cei doi, nu existau diferențe semnificative, numai acela că Nicholas își dorise să îl constrângă, să se răzbune, pe când Jeremy nu avusese nicio motivație, decât aceea de a-și satisface libidoul.
— Mary..., oftă ea și își ridică ochii spre el. Am uitat cu desăvârșire de Mary!
— Îi voi trimite veste lui George mai încolo, o liniști, dorind să își așeze capul pe umărul ei, să îi simtă parfumul.
— E și fratele ei!, protestă femeia.
Nu, draga mea, e doar fratele ei, gândi, dar se abținu și îi zâmbi. Dându-i la o parte o șuviță din păr o sărută pe frunte. Nu se așteptă ca aceasta să îl întrebe cuprinsă de tristețe:
— Câte secrete îmi mai ascunzi, Guilford?
— Exagerezi! Dar, când îi privi ochii negri realiză că nu exagera. Hillary se simțea jignită de lipsa lui de comunicare a unor aspecte care țineau de familia sa.
Dar când ea își lăsă capul în jos, junghiul vinovăție îl arse mai puțin și putu respira liniștit. Hillary nu avea să îl mai întrebe nimic, cel puțin un timp. Nu. De-abia acum era ea lovită de faptul că Jeremy, fratele ei mai mic, lumina ochilor ei când erau copii nu avea să se mai trezească a doua zi în aceeași lume cu ea. În acest sens, își trecu mâinile peste față și gemu:
— Nu pot crede că a murit!
— Îmi pare rău, mo ghaol..., îi așeză el o mână pe umăr și îi sărută tâmpla.
Contesa îl împinse, poziționându-se în celălalt capăt al banchetei și îl privi urât:
— Nu, nu îți pare. Și pentru că pot citi asta pe chipul tău mă întreb ce îmi ascunzi în continuare, Ben!
Oh, iar prostia asta! Guilford oftă. Câte lucruri trebuia să facă un bărbat ca să își vadă iubita fericită! Și nici atunci când le făcea aceasta nu era pe deplin mulțumită. Întinzându-se spre mâna ei, îi zâmbi:
— Nu îți ascund dragostea...
— Iubire fără încredere nu e de ajuns!, iar Hillary își trase degetele din ale sale.
Îngrijorat de posibilitatea ca aceasta să se îndepărteze de el din cauza unui secret pe care îl ascunsese spre binele său, Ben își lăsă capul în poala sa și se întinse pe banchetă, privindu-i bărbia. De câte ori era dezamăgit, buzele i se strângeau și creau un vârtej în bărbia femeii. În timp ce încerca să alunge semnul că era tristă, Benjamin îi spuse:
— Ai încredere că te voi face fericită!
— Nu pot fi fericită când sunt legată la ochi, îl contrazise și se ridică, lăsându-i capul să cadă pe perniță, în timp ce ea se muta pe cealaltă banchetă.
Da, asta așa era. Dar dacă trebuia, Benjamin avea să lege nodul mai tare, doar ca ea să rămână ca înainte, mereu fericită.
*
Benjamin fusese conștient că aveau să călătorească până ce vor ajunge la destinație, iar numai nevoile fiziologice păreau să îi mai oprească. Nu că Hillary avea așa ceva. În douăzeci de ore, femeia nu se dusese o dată afară, pe când Ben simțise nevoia să oprească trăsura de două ori. Cu vântul dimineații șuierându-i în spate, o auzise țipând la el că încerca doar să o încetinească. Dându-și ochii peste cap, contele revenise în trăsură și se întinsese din nou pe banchetă. În cele din urmă, ațipise, și în vis îi apăru Jeremy, în seara în care toată casa lui se trezise, inclusiv el.
Fusese o seară călduroasă, probabil de august, când îl lăsase într-o cameră de oaspeți, iar el urcase în propriul dormitor. Adormise pe scaunul din fața biroului când urletul unei femei îl făcuse să sară în picioare și să alerge spre zona din care venea. Se părea că Jeremy se trezise și el în noapte și confundase casa lui cu un bordel, iar prima fată care îi ieșise în cale fusese domnișoara Scott. În aripa servitorilor, cu personalul strângându-se în jurul lordului și al fetei batjocorite, Benjamin rămăsese fără respirație și simțise că îi tremură corpul de nervi. Putea vedea și acum hainele rupte, ochiul învinețit și râsul hulpav al baronului care îl privise, încă cherchelit.
— Ce ai făcut, Jeremy?, îl întrebase, deși răspunsul era mai mult decât evident.
— Nu-mi spune că nu ai mai încercat asta niciodată!
Și când își mutase privirea spre nenorocită, în domnișoara Scott, fiica bucătăresei, nu putuse decât să o vadă pe mama lui sau ce intuia el că fusese începutul unui scandal. Copila – era atât de tânără, probabil că de-abia împlinise șaptesprezece ani – tremura, cu lacrimi în ochi și chipul înroșit. Ar fi trebuit să țipi mai tare, îi transmise în gând, iar ea își lăsă capul în jos, rușinată. Imediat regretă propria idee. Nicio slujnică nu ar fi trebuit să țipe mai tare; se presupunea că această fată era sub protecția lui, iar el adusese primejdia chair în casă.
În acea clipă își dorise să îl ucidă pe Jeremy, iar numai gândul că Hillary îi era soră îl oprise să nu îl strângă de gât. Lipist de acțiune, nu mai avusese cuvinte. O luase pe fată în brațele sale, înțelegând câtă rușine trebuia să zacă acum în sufletul ei, o dusese în bibliotecă unde chemase medicul și, înainte de a o lăsa în grija specialistului, o asigurase că va avea întotdeauna un loc în casa lui. Nu fusese nevoie ca bucătăreasa să se roage de el să-i fie milă și de copilul care se născuse nouă luni mai târziu. Ben fusese mai mult decât fericit să își crească așa-zisul cumnat.
Acum se trezi în zgomotul pe care îl făcea un cocoș. Tresări, dezgustat de ceea ce își amintise, de chipul diform al bărbatului și de propria slăbiciune: ar fi trebuit să îl omoare atunci pe baron. Însă, amintindu-și motivul pentru care se stăpânise, realiză că Hillary nu mai era în trăsură.
Se ridică în capul oaselor și ieși numaidecât. Vizitiul se dăduse jos de pe capră și voia să elibereze caii de sub povara hățurilor. Privind zăpăcit în jur, Ben descoperi un lacheu – posibil să fi fost al lui, posibil să nu fi fost.
— Unde e soția mea?, zbieră spre acesta.
— Milady și domnișoara Scott s-au dus să-l vadă pe..., îngâimă băiatul. După vocea lui își dădu seama că nu putea fi lacheul său, dar nu mai avea timp să îl întrebe nimic.
— Pe naiba că s-au dus!
Imediat ieși din grajd și se repezi spre casă. Ajunseseră în Southam, carevasăzică. Luă o gură mare de aer și privi trist la anexe, la locuință în sine. Nu se mai ocupase nimeni de ea cum trebuia, iar acum aceasta nu era deloc prietenoasă. Totuși, de câte ori călcase aici, fiorii îl cuprindeau. Pentru el, Southam exista doar noaptea, când își amintea de Hillary, de trupul ei micuț, de camera ei. Nu își dorise niciodată locul acesta pentru valoarea sa, ci pentru amintirea primei zi în care avusese un obiectiv, acela de a fi demn de diavolița cu ochi negri.
Alungându-și din mintea memoria fericită, urcă treptele și ajunse în camera în care Jeremy sucombase. Din câte înțelesese din bilețel, boala îl răpusese la orele dimineții, iar acum, pentru că preotul nu reușise să vină să îi citească mortului, acesta nu fusese mutat în capela familiei, ci lăsat în pat, cu mâinile pe piept. Intră reticent în dormitor, realizând rapid că pe un scaun era așezat un doctor chel, care își lustruia instrumentele, iar cele două femei stăteau la o distanță considerabilă de decedat. Ben își mușcă buzele, pentru că pentru el mirosul acesta de moarte nu era benefic și nici mutra palidă a mortului nu îl ajuta să uite că nu mâncase mai nimic. Atenția îi fu atrasă de domnișoara Scott care plângea, pe când Hillary privea lividă și asculta explicațiile medicului, de parcă ea însăși era un chirurg novice.
— Lord Guilford!, se ridică medicul în picioare și îl salută. Îi explicam soției dumneavoastră că tuberculoza l-a răpus pe fratele acesteia, dar asta pentru că varicela franțuzească i-a slăbit trupul, Excelență.
Zâmbetul medicului îl făcu pe Ben să se întebe dacă bărbatull acesta era cumva un dobitoc. Însă, auzindu-i expertiza medicală, inima lui Ben rămase în loc. Prin porturile în care călătorise și în lumea de dedesubt, varicela franțuzească era o realitate care le slăbea existența. Nu mureai exclusiv din cauza ei, ci pentru că deveneai incapabil să te aperi de celalte boli pe care le luai inevitabil. Dregându-și glasul, se apropie de contesă și își drese glasul în direcția medicului:
— Domnule, nu ai vrea dumneata să o iei pe domnișoară Scott și să îi oferi un calmant, te rog?
Imediat, Ben strecură o monedă în buzunarul bărbatului, iar acesta fu fericit să întinsă brațul spre tânăra care suspină în urma ei:
— A murit, rosti aceasta. În sfârșit a murit!
Bărbatul nu avea de unde ști la ce se referea, dar Hillary simți cuvintele ca un cuțit ce i se înfigea în inimă. Și pentru că asta simți ea, același lucru fu simțit și de conte, care își închise ochii și oftă.
— Ben?
În sfârșit, soția lui avea nevoie de el! O prinse de mână și întrebă:
— Da?
— Ce e varicela franțuzească?
Și normal că avea nevoie de el ca să o lămurească de asta. Ben închise ochii și își făcu o cruce, chiar dacă nu fusese niciodată un om religios. Prinzând-o în brațele sale, încercă să îi sucească gâtul pentru a nu mai vedea cadavrul. Apoi, șopti în părul ei:
— Dumnezeu să îi odihnească sufletul păcătos!
Veți afla ce e „varicela franțuzească" alături de Hillary, în capitolul următor :)
3315 cuvinte