În genunchi, cu mâinile împreunate și cu ochii închiși, Hillary era așezată înaintea altarului. Îi era greu să lase în jos cu această rochie pe ea, deși o alesese pe cea mai simplă și mai sobră. Cu toate astea, nu se lăsase. Îngenunchease, profitând de faptul că nu mai era nimeni în bisericuță, și începuse să se roage:
— Și te rog, Doamne, dă-i soțului meu înțelepciune...
— Hillary, știi că te aud, nu?
Așezat în spatele ei, cu brațele împreunate și privindu-i creștetul acoperit de o pălărie asortată cu rochia, Benjamin își țuguiase buzele amuzat. Soția lui insistase că îl uitase pe Dumnezeu din ziua căsătoriei lor și că așa ceva nu se putea. După mai multe ore în care reiterase experiența ei la mănăstire, contele fusese nevoit să își dea ochii peste cap și să accepte să o însoțească la micuța biserică anglicană din apropierea casei, unde se și căsătoriseră. În sinea lui, spera că avea să o găsească închisă, pentru că nu era genul de persoană care mergea la biserică de plăcere. Oftase când realizase că porțile erau larg deschise. Asistaseră la slujba interminabilă și rămăseseră mult după ce oamenii, puțini câți fuseseră, plecaseră doar ca soția lui să îngenuncheze înaintea crucii și să începe să se roage pentru înțelepciunea lui.
Ca și cum nu îl auzise, Hillary izbucni, cu o strălucire vibrând în pupile:
— Ba nu! Mai bine minte! Își lăsă capul jos și îngâimă: Dă-i, Doamne, minte...
În momentul de față, Ben avea nevoie de o minune să o urnească de acolo, nu de minte.
— Pot să mă rog să ți se dea și ție același lucru, mo ghaol.
— Asta dacă vei insinua că nu am suficientă minte. Ridicându-și privirea spre el, își miji ochii, seriosă: Insinuezi cumva că nu am?
Era un drum mort. Benjamin își ridică mâinile și zâmbi, alegând să privească în jur. Mama lui încercase să îl crească drept un om cu frica lui Dumnezeu și așa și fusese, până ce Samuel îl luase sub aripa lui și îi arătase că el, Ben, avea putere asupra morții aidoma unei divinități, că poate ucide, că poate curma destine. Atunci, bărbatul realizase că nu voia să fie Dumnezeu și că nu putea să își asumă o astfel de responsabilitate. Prin urmare, contele se mulțumea să fie soțul lui Hillary și atât. Și slujba asta părea una destul de dificilă din când în când.
— Așa..., oftă ea. La minte eram...
— Mai e altceva?, izbucni acesta. Simțea că i se face extrem de foame. Cum putea un preot să țină slujba aproximativ patru ore și cum de reușiseră să ajungă de la început la ea? Așa ceva era incredibil!
— Și răbdare..., îl ignoră femeia.
— Am răbdare, se încruntă, căci orice statuie de aici putea să confirme asta. Cu ea avusese toată răbdarea din lume.
— Să nu mai țipe niciodată la mine..., insistă Hillary.
— Nici n-am țipat!, râse acesta.
— Și să umble pe cărările Tale...
— În cincizeci de ani sper, bombăni, căci încă nu i se vindecase complet mâna, chiar dacă trecuse o săptămână de la duelul cu George.
— Amin!
Auzind încheierea tuturor rugăciunilor, Benjamin o întrebă vesel:
— Acum ai terminat?
O ajută să se ridice de jos, aranjându-i pe ici, pe colo rochia și pornind-o spre ieșire. De-abia acum observa că într-un colț, preotul care îi cununase le arunca priviri și parcă îi pândea, prefăcându-se că schimba niște lumânări.
— De ce te grăbești să pleci?, îl întrebă Hillary, prinzându-i brațul și fiind atentă că nu calce pe rochie.
Nu o asculta. Observa că bărbatul lăsase lumânările și acum, cu capul lui chel și fața roșie, cu haina lungă și cu crucea mare legată de gât cu o sfoară, se apropia de ei. Inima bărbatului tresări, simți chiar nevoia să o ia la fugă.
— Preotul se uită ciudat la noi, o informă. Apoi, găsi puterea de a zâmbi: În plus, este o zi frumoasă, foarte frumoasă și..., când îi fu clar că bărbatul era gata să sară peste băncuțe ca să ajungă la ei, icni: oh, Doamne, vine spre noi!
Contesa observa asta de-abia acum. Zâmbi și se pironi în loc cu toată puterea ei, ca să îl facă pe Benjamin să nu mai înainteze spre ieșire. Preotul se apropie de ei și le zâmbi, mirosind, după părerea contelui, prea puternic a tămâie, de parcă se bărbierise cu aceasta.
— Atunci stăm!, îi zise femeia printre dinți. Părinte, ce onoare!, își lăsă capul în jos în direcția acestuia și îi aruncă un zâmbet care pe Ben îl făcu să se încrunte. Lui nu îi mai zâmbise așa din noaptea nunții lor.
— Lord Guilford!, i se adresă preotul, deși nu îl privi. Lady Guilford! Seria de zâmbete pe care Ben le considera interzise pentru păstrarea integrității sale mintale continuă. Împreunându-și degetele mici, slujitorul lui Dumnezeu continuă: Trebuie să recunosc, milady, că nu prea l-am văzut pe soțul Domniei Tale pe aici de când s-a mutat la Londra. Îl aduci pe calea cea bună?
Contesa roși. Senzația că făcea ceva bine o umplu de bucurie și nu fu capabilă decât să chicotească înainte de a dori să adauge ceva. Soțul ei i-o luă însă înainte.
— Cred că eram pe calea cea bună, zise Ben. Numai că banii mei nu luau calea bisericilor. Atât.
Hillary simți nevoia să se evapore, să dispară, atât de rușine îi fu când auzi remarca. Întreaga senzație de mulțumire dispăru odată cu zâmbetul omului micuț, astfel încât simți nevoia să îl reasigure de misiunea pe care acum avea să o ia în serios:
— Sigur că da! Vom fi aici și duminica viitoare!
Pe naiba că vor fi!, gândi Benjamin. Își drese glasul și o anunță:
— Avem un bal duminică, draga mea, îți amintești?
— Și mergem de dimineață la biserică, ridică aceasta din umeri.
— Oamenii care merg la baluri dorm dimineața.
— Leneșii poate, îl privi ea urât.
Nu puteau să discute în contradictoriu în biserică și nu în fața unui bărbat cum era acest preot. În cele din urmă, Ben zâmbi forțat și o trase din clădire. Nici nu voia să vorbească despre asta până ce nu își potolea foamea. Luă o gură mare de aer, având impresia că nimic nu putea mirosi mai bine de-atât. Nu înțelesese niciodată de ce în biserici trebuia să fie plin de tămâie, să miroasă atât de puternic până ce ți se făcea rău. De altfel, zgomotul birjarilor care se înjurau reciproc, pungașii de alături care deposedau o doamnă de geanta ei și fetița care se juca într-un colț cu o piatră îl făcea să își amintească un singur lucru: era viu. Construcția din spatele lui nu părea că este. Tocmai ce se lăsa condus de vântul încă aspru și de mirosul de ploaie, când o auzi pe Hillary adresându-i-se:
— Ben?
Avea pur și simplu să o ignore dacă relua subiectul „biserică". Prin urmare, începu să meargă cu ea spre trăsură. Vizitiul lor, care aproape adormise, își reluă imediat poziția de drepți pe capră.
— Da?
O ajută să urce în trăsură, când femeia consideră că trebuia să îi strice și mai mult ziua:
— Mă gândeam să îi înapoiem banii lordului Lovejoy.
Lovejoy. Acest nume trezea în el un sentiment anxios, îl făcea să tresară și să înghită cu dificultate, să transpire, să dea nervos din picior. Închise ușița și se lăsă pe banchetă, oftând.
— Nu-ți bate capul cu asta.
Insistând, contesa își așeză o mână pe genunchiul său și îl privi:
— Poate asta e ceea ce vrea...
— Taci acum, Hillary! Ben încercă să fie blând, dar știu că de data asta se răstise la ea. Era gata să își ceară iertare, când femeia continuă:
— Nu vreau să mai am vreo legătură cu el. Nu vreau să mă simt ca o hoață că i-am furat calul și banii. Nu vreau... Apropo, unde e calul?
— În grajdul meu, zise el, dar schimbă imediat subiectul. Nici într-o sută de ani nu voia să se ducă la Lovejoy și să i-o prezinte pe soția lui drept femeia care îl lovise și îl jefuise, mai ales că bărbatul păruse că o recunoaște, dar nu ghicise locul. Lordul Tren organizează o partidă de golf și mă gândeam ca diseară să mergem la operă, îi sugeră.
— Tu nu mă asculți?, îl ciupi exasperată de coapsă.
— Prefer să nu mai aud numele lui, ridică din umeri el.
— Dar, Ben, trebuie să terminăm cu...
— Am auzit că e și un concurs de mâncat plăcinte pe Half Street care a început..., privi ceasul de buzunar și își ridică sprâncenele. De cinci minute deja! Dumnezeule!
Dar Hillary nu avea dispoziția pentru a-i vedea pe alții cum mănâncă plăcinte. În momentul de față voia să afle de ce se purta soțul ei atât de ciudat când auzea numele lui Nicholas Lovejoy.
*
Supa cu migdale, smântână și burtă de viețel, îngroșată adesea cu pesmet sau orez era o delicatesă pentru toți nobilii din Anglia și nu putea lipsi de pe masa ducelui de Cumberland. Cina la care George fusese invitat conținea mai multe tipuri de cărnuri, printre care nelipsitul porumbel și potârniche, pâinea care părea gigantică, tăiată în felii și așezată la intervale regulate, iar băutura, syllabus, cum era numită, apreciată pentru gustul aromat al vinului cu nucșoara sau smântână. Totul era foarte mult pentru domnul Ethel, care, deși avea o casă în oraș și servitori, prefera să nu fie vinovat de risipa aceasta de alimente. Esther se ocupa de obicei de toate mesele pe care el le lua de obicei în camera sa.
În jurul mesei se aflau cele cinci fiice ale ducelui. Cea mai mare dintre ele era contesa de Rivershade, urmată de contesa de Ludland, în vârstă de treizeci de ani, baroneasa de Cavish, care la douăzeci și șapte de ani avea la rândul ei cinci copii, doamna Smith, care sfârșise prin a se căsători cu un medic, bucurându-se de cei cinci ani de căsnicie deja, și ultima dintre ele, fiica cea mică, cea care făcuse și cea mai bună partidă, ducesa de Roxborough. Soțul ei era faimos pentru caii pursânge pe care îi creștea, chiar dacă ea însăși nu era interesată de cabaline; era oricum tânără, avea douăzeci și doi de ani.
Fetele ducelui erau întotdeauna o prezență încântătoare, mai ales în compania soților care își puneau încrederea financiară în banca la care lucra George. Bărbatul le întâlnise datorită acestora și, de fiecare dată, erau persoane cu care puteai purta o conversație, spre deosebire de multe doamne care nici nu voiau să fie prezentate unor ranguri inferioare.
— Lady Mary este noua mea protejată, sezonul acesta!, anunță lady Rivershade, undeva între punerea supei pe masă și așezarea șervetelor în poală.
— Serios?, întrebă sora ei, contesă de Ludland.
— Am auzit că e o fată extrem de drăgălașă, draga de ea, remarcă doamna Smith, fiica cea mică a ducelui de Cumberland care se căsătorise cu un medic și renunțase la nobilime.
George nu interveni, ci continuă să își mănânce supa, aruncând din când în când o privire femeilor, până ce fu el vizat de ducesa de Roxborough. Dregându-și glasul, tânăra remarcă:
— Eu am auzit că domnul Ethel, aici de față, ar vrea să se căsătorească cu noua ta protejată, surioasă.
Toți se opriră din mâncat, inclusiv lordul Cumberland și îl priviră. Brusc, i se părea că sala era prea mică pentru cele douăsprezece suflete, iar el se sufoca. Își îndreptă spatele și se gândi la o replică inteligentă. Nu îi trecea nimic prin cap.
— Este adevărat, domnule?, clipi contesa.
Adevărul era că George nu se gândise la asta, la faptul că Mary ar fi putut fi aleasă protejata contesei. Prin urmare, încă avea o șansă să îi ofere cea mai bună partidă a sezonului, chiar dacă inima lui nu îl putea lăsa să accepte asta. Își mușcă buzele. Trebuia să riște să spună adevărul.
— Ăăă... da, se bâlbâi.
Contesa se încordă și își uni degetele, întrebându-l.
— Protejata mea știe?
— Sigur că da! Se încruntă, având impresia că tocmai fusese acuzat de sperjur. Și contele de Guilford și soția lui știu!, își întări afirmația.
— Și... este totul stabilit?, continuă femeia să îl bombardeze cu întrebări.
— Da.
— Când vă anunțați logodna?, interveni ducele de Cumberland, care aștepta cu sufletul la gură fiecare răspuns al domnului Ethel.
— Îi voi face domnișoarei o vizită mâine ca să decidem amândoi, i se adresă. Bărbatul mormăi și dădu din cap înțelegător.
— Dar cât va dura?, se interesă doamna Smith.
— Probabil trei luni, se încruntă George, căci nu avea habar nici măcar asta.
Auzind asta, contesa de Rivershade bătu din palme fericită și aproape că sări din scaun.
— Oh, perfect! La finalul sezonului vă căsătoriți! Perfect, atunci! Încă poate fi protejata mea și...
Din dreapta ei, contele, soțul său, o întrebă:
— Nu vrei să îi oferi altei fete ocazia asta?
— Nici vorbă!, dădu aceasta din mână. O voi plimba pe lady Mary peste tot înainte să se căsătorească! Și, dă-mi voie, domnule, i se adresă lui George, să fiu nașa copiilor voștri!
Când credea că totul luase sfârșit, îi era dat să audă asta. Prin urmare, se înecă cu supa și fu nevoie de lordul Ludland să îl lovească zdravăn peste spate. Înțelegându-i jena, ducele de Cumberland își drese glasul și i se adresă fiicei sale:
— Draga mea, cred că e prematur să discutăm despre copii. Apoi, când îi îmbie pe ceilalți să continue masa, îl săgetă cu privirea pe George și îi spuse: Domnule Ethel, după cină mi-ar plăcea să discut cu dumneata în biroul meu.
Bancherul aprobă, sperând că această cină nu avea să se termine vreodată. Dar, cu atât de mulți oameni de hrănit, nu era de mirare că se gătea încontinuu, mai ales când familia se reunea. După ce bărbații și doamnele se retraseră în salon pentru un pahar de brandy și niște muzică, ducele îi făcu semn să îl urmeze. Biroul său era după scări, în capătul coridorului, aglomerat cu cărți și foi așezate neglijent în interiorul acestora, diverse obiecte pe care George nu le mai văzuse vreodată, dar care bănuia că veneau din Egipt, și o masă cu trei scaune. Oferindu-i un pahar cu coniac, ducele se apropie de geam și se sprijini de cadrul acestuia, în timp ce scruta împrejurimile. Domnul Ethel lăsă paharul pe masă, considerând că băuse destul. Intuise că era ceva legat de afaceri, dar când ducele începu să vorbească realiză că nu putea fi vorba de așa ceva.
— M-am îndrăgostit tânăr și mi-am dat seama târziu că fata aceasta era o femeie ușoară pe care prietenii mei o tocmiseră să petreacă timpul cu mine, zise ducele. George înghiți în sec, anticipând subiectul conversației. Cumva, Ben, prietenul său, știuse dintotdeauna că ducele nu era orb; pur și simplu George se consolase cu gândul că nu observase înrudirea. Când ducesa a intrat în viața mea, episodul a rămas o amintire despre cum e dragostea la douăzeci de ani. Zâmbind trist, declară: Naivă!
Prins în drumul spre crearea unei cariere, George avusese prea puține ocazii să se îndrăgostească și le ratase pe toate. Legături amoroase existaseră, bineînțeles, dar nimic nu fusese serios pentru că nu se gândise la căsătorie până în momentul în care o observase pe Mary lângă Thamisa. Atunci știuse că îi venise vremea. Totuși, încercă să apere toți bărbații care se îndrăgostiseră la douăzeci de ani, de dragul prietenilor pe care îi avea:
— Nu cred că...
— Era mama ta, îl întrerupse ducele, făcându-l să clipească șocat. Ai bărbia ei, știi?
Știuse dintotdeauna că mama lui nu putuse fi o femeie respectabilă, dar nu se așteptase care aceasta să fi fost prostituată. Inspiră profund și îl întrebă, neputând să nege relația de filiație:
— De cât timp știți?
— Suficient cât să fiu un prost și să îi încredințez copilului meu din flori gestiunea averii mele. Ai fi putut să mă tragi în piept de multe ori. De fapt, mi-ar fi fost mai ușor să o faci.
— N-aș fi făcut asta niciodată!, dădu vehement din cap.
— Înțeleg. Își drese glasul, iar George realiză că era emoționat. Asta îl ajută pe el să se relaxeze. Pot să te întreb de ce?, continuă ducele. Nu ai nici un pic de ură față de mine?
— Nu, răspunse fără să ezite. După ce m-a născut, mama m-a lăsat lângă un orfelinat. Cu toate acestea, nici pe ea nu o pot urî. Nu cred că am dreptul să vă judec, ridică din umeri, considerând că era timpul să ia o gură din băutură. Pentru astfel de discuții nu era niciodată suficient alcool.
— Te-am căutat, știi?, îl privi ducele cu drag, de parcă se holba la o pictură din tinerețea lui și își amintea fiecare moment din aceasta. Când am aflat că avusese un copil, te-am căutat. George înghiți în sec; nu știuse de asta. Nu am reușit să te găsesc decât în momentul în care Guilford și-a regăsit copilul. Abia atunci ai revenit viu în viața mea. Totuși, era târziu. Aveai șaipsrezece ani, nu?
— Da.
Știa de ce nu îl mai găsise. Fusese aproape, da, dar atât de departe de lumea pe care o reprezenta acum. Înhăitarea cu Samuel îl lăsase fără identitate ani buni.
Ducele își drese glasul, lăsă paharul jos și se apropie de birou. Datorită luminii care pătrundea în cameră, George observă că bărbatul avea lacrimi în ochi și realiză că și ochii lui erau umezi. Își șterse rapid genele și oftă. Nu era genul de bărbat care să se lase pradă emoțiilor.
— Prin urmare, ducele se aplecă și semnă o bucată de hârtie, apoi o împături, toate proprietățile mele din Liverpool îți revin.
Informația îl făcu să sară în picioare și să declare:
— Nu pot accepta!
— Poți și o vei face!, îi întinse ducele hârtia. Consideră totul un dar de nuntă.
— Nu vreau niciun dar..., insistă George.
Lăsând documentul jos, ducele își încrucișă brațele la piept:
— Parcă ai spus că nu mă urăști.
— Nu o fac, dar... nu merit..., își lăsă acesta capul în jos.
— De fapt, ai dreptate. Bărbatul își ridică fruntea spre duce încruntat. Ai fi meritat titlul de duce. Dar mă tem că sunt prea laș. Prinzându-i mâna, îi așeză documentul în aceasta. George strânse hârtia și oftă. O condiție am și cu asta te las să-mi distrezi fiicele: suntem invitați la nuntă, oricât de mică este aceasta, și lady Rivershade, fata mea, va fi nașă copiilor voștri. Sper că nu mă vei refuza.
Bărbatul aproape izbucni în râs. Era prea emoționat acum, iar corpul îi tremura.
— Nu. Adică da!, reformulă când ducele păru încurcat: Sunt de acord! Dar nu trebuia, știți?
— Simt că am făcut prea puține pentru tine în viața este, oftă bărbatul, luând loc pe scaunul masiv. Asta e prea puțin.
— Vă mulțumesc!, și făcu o plecăciune, întorcându-se pentru a ieși din cameră.
În acel moment, ducele îl strigă:
— George?
— Da?
Cumva i-ar fi fost mai ușor să audă de la bărbat chiar acum că se răzgândise, că această conversație nu avusese niciodată loc. George ar fi putut să-și trăiască viața plictisitoare de bancher în acel caz.
— Ce este graba aceasta cu care te-a acceptat lady Mary?, îl întrebă ducele.
Asta era o întrebare și mai rea! De fapt, nu voia să îi răspundă, dar nu se cădea. Luând o gură mare de aer, declară primul lucru care îi trecu prin minte.
— Dragostea nu așteaptă, nu?
— De fapt, cred că ar trebui să fie îndelung răbdătoare. (1)
— În basme, lordul meu, zâmbi domnul Ethel.
— Atunci, cred că ai dreptate. Eu n-am văzut iubire răbdătoare!, concise bărbatul.
Când plecă, George avu impresia că spusese adevărul. Dragostea nu aștepta.
*
În salonul Crinului, Hillary și Mary discutau, de la lucuri mărunte, la bârfe ale sezonului, când un servitor deschise ușa și anunță:
— Lady Rivershade!
Hillary lăsă ceașca cu ceai jos, se ridică în picioare și îi cuprinse mâinile lui lady Rivershade, încântată să o revadă.
— Contesă! Cât mă bucur să te văd!
Contesa putea fi o prezență copleșitoare pentru sufletele slabe, fiind brutal de directă, dar, în cele din urmă, toată lumea o adora. Hillary decisese că era persoana ei preferată din întreaga Societate chiar atunci. Mary, care încă nu reușise să depășească senzația că nu mai era demnă de lumea aceasta a sângelui nobil, se ridică și își anunță sora că ea se retrăgea. Atunci, contesa o prinse de mână și o trânti pe canapea, ea însăși luând un loc pe celălalt scaun.
— Lady Mary, rămâi, copilă! Îi strânse mâinile și îi spuse: Voiam să vă anunț că vreau ca Mary să fie protejata mea, sezonul acesta.
Surorile clipiră năucite una la alta. În acel moment, Hillary, care privea cum servitoarea toarnă ceai pentru lady Rivershade, oftă. Trebuia să îi spună:
— Mă tem că Mary este deja logodită cu...
— Domnul Ethel, știu!, dădu aceasta din mână. Totuși, sunt atâtea de văzut! Atâtea de experimentat! Deci, accepți?
Bineînțeles că aceasta era o oportunitate. Mary o privi, iar Hillary dădu din cap și zâmbi. Prin urmare, contesa o îmbrățișă, bucuroasă. O încânta ideea că sora ei nu avea să piardă acest sezon închisă în sine și că așa vor reuși să salveze sufletul odată vesel al lui Mary. Pur și simplu îi era recunoascătoare acestei femei.
O asculta cu o ureche pe contesă și se gândea la propriile lucruri, când același lacheu își drese glasul și îi înmână o scrisoare:
— O scrisoare pentru Domnia Ta!, o anunță.
Hillary luă misiva de pe platoul pe care fusese așezată. Nu se așteptase la un răspuns, mai ales că de aici putea zări sigiliul bărbatului. Inima i se strânse la gândul că nu se gândise la asta ca la un dialog și, cu siguranță, nu voia să poarte un dialog cu el. Începând să citească scrisoarea, zâmbetul începu să îi piară.
Atentă la mișcările contesei, lady Rivershade remarcă:
— Lordul Lovejoy?, recunoscu contesa semnătura numaidecât. Ce dorește?
— Ăăă... nimic!, încercă să zâmbească și să ascundă bucata de hârtie. Nu putea să se uite acum la sora ei, simțind vinovăția cum îi încolțește în suflet. Se pare că toată lumea o vânează pe Mary sezonul acesta.
Lângă coapsa ei, o simți pe Mary cum tresare și vru să o liniștească, dar nu putu. Nu cu contesa întrebând:
— Nu-i așa că lordul este cel mai chipeș bărbat al sezonului?
Deschizând un moment gura pentru a spune ceva răutăcios, nelalocul lui, culmină:
— Mă tem că Benjamin este.
— Ei, dar nu-mi permit să spun asta!, râse contesa. Apoi, întorcându-se spre Mary, o întrebă. Tu ce crezi? Domnul Ethel sau contele Lovejoy e mai arătos?
Mary o privi mută. Mintea ei era altundeva, dar chiar și așa nu își putea aminti chipul lui George. Singura față pe care o vedea acum era a lui Nicholas.
*
Sera contelui de Guilford era cu adevărat frumoasă. În aerul cald al popularelor sere, se găseau trandafiri, camelii și crini, iar într-un colț se vedea că acesta lucra la prinderea unui fruct, un portocal. Fața orientată spre sud era acoperită cu sticlă, iar căldura părea să provină dintr-un sistem dirijat de un cuptor care emana aerul cald prin cavitățile pereților. Era cu adevărat încântător și putea fi văzut de oricine trecea pe stradă prin acea zonă.
Printre cărările acestei construcții, Mary și George fuseseră de acord să discute în privat aspecte despre viitoare lor uniune. George insistase ca ea să fie aproape de sora ei pentru a o face să se simtă în siguranță cu el, deși nu își dădea seama că Mary nu avea probleme să se încreadă în el. De fapt, de când o invitase în seră îl studia încercând să găsească un răspuns la întrebarea contesei. Cu siguranță George nu putea fi numit un bărbat frumos; avea părul negru, fața mult prea bronzată și ochii căprui. Nasul era ușor înclinat, semn că fusese rupt de mai multe ori, buzele îi erau subțiri și își purta părul tuns scurt. Nici nu și-l putea imagina cu perucă, bineînțeles. Totuși, ceva din aerul său, din modul de a se mișca, de a o privi și de a-i vorbi o făcea pe Mary să simtă că sufletul îi era mai frumos decât ar fi putut fi vreodată al lui Nicholas. Oftă. Poate că George nu era frumos, dar atrasă de frumusețelea lui Lovejoy greșise enorm. Și acum, avea să își amintească de acea greșeală toată viața sa.
— Când ți-ar plăcea să las un anunț cum că ne-am logodit?, o întrebă brusc bărbatul. Se opriră, căci el își lăsă mâna în buzunar: De fapt, după modelul estic, am ceva pentru tine. Sper că am nimerit!
Scoase un inel cu o poatră mică și albă, pe care i-l așeză pe deget. Era frumos, iar asta îi făcu ochii să se umezească. Îi atinse mâna și îi zise:
— Nu trebuia. Este superb, dar, domnule Ethel...
— Spune-mi George, insistă blând.
— George...Oftă. Era cazul să îl informeze. George, cred că lordul Guilford nu a renunțat la ideea de a mă da lui Lovejoy.
— Poftim?, o întrebă acesta încruntându-se.
— Sora mea a primit azi o scrisoare de la Lovejoy, continuă. Cred că...
Glasul îi pieri. Nu îl putea condamna pe cumnatul ei că își dorea ceva mai bun pentru prietenul său. Simți nevoia să se așeze pe băncuța care le ieși înainte. George o urmă.
— Calmează-te! Nimeni nu te dă nimănui! Voi discuta cu Benjamin. Nu trebuie să îți faci griji. Apoi îi atrase din nou atenția: Spune-mi doar dacă ești de acord să fii oficial logodnica mea.
Amintindu-și un alt aspect, chipul femeii deveni roșu. Își drese glasul și se aplecă mai mult spre el, aproape șoptindu-i la ureche:
— Cred că ar trebui să îți spun că nu sunt însărcinată.
George clipi de câteva ori și aprobă. Părea încruntat.
— Bine. Dacă vrei să te eliberez de înțelegere...
— Să mă eliberezi?, întrebă aceasta, De ce?
Cu degetele ei încă într-ale sale, bărbatul îi mângâia mâna, începând să îi explice:
— Orice bărbat te-ar dori încă și, practic, niciunul nu ar fi capabil să își dea seama ce s-a petrecut între tine și monstrul acela.
Era uimită de câtă înțelegere îi putea oferi acest străin, acest domn pe care nu îl mai cunoscuse niciodată, dar care încercase să îi poarte de grijă de la început.
— Ce îmi propui, George?, îl opri.
— Mai vrei să fii soția mea, Mary?, o întrebă cu un zâmbet compătimitor.
— Da. Bineînțeles că vreau!, insistă, uimită că el se gândea că ar putea anula imediat înțelegerea în cazul în care se dovedea că nu purta copilul lui Nicholas. Înainte, asta ar fi fost o opțiune. Acum însă, aici, în acest moment, Mary nici nu concepea așa ceva.
— Atunci, nu avem motive să grăbim nunta, spuse George.
— Să o grăbim? Aveai de gând să te căsătorești cu mine chiar dacă...?, începu să îl întrebe.
— Sigur că da! Un copil e un copil. Oricine îi poate fi tată, răspunse acesta de parcă era normal să se întâmpla așa.
Nu încăpea îndoiala; nu ar fi renunțat la acest bărbat niciodată. O făcea să se simtă în siguranță și, pe lângă asta, o făcea să creadă că cineva o înțelegea fără ca măcar să-i vorbească.
— Cred că ai fi un tată minunat, domnule, adăugă, cu lacrimi în ochi.
— George, zâmbi acesta și își trecu degetul peste obrazul ei, pentru a opri o lacrimă.
— George. Femeia se depărtă și continuă: Bine, dă anunțul!
— Cum sună iunie pentru tine?, o întrebă. Mă gândeam să organizăm nunta...
— Da. Iunie e perfect!
Se ridicară amândoi și își continuară plimbarea prin grădină, când bărbatul vorbi din nou:
— Și, Mary? Aș vrea să fii de acord să te curtez.
— Nu mai are rost să mă curtez!, râse aceasta.
— Prostii! Până la nuntă și dincolo de ea vei fi curtată.
— Dar..., se opri, încercând să îl convingă că astfel de lucruri nu se făceau și că nu trebuia să o facă doar de dragul ei. Nu mai era atât de fragilă și se îndoia complet de romantism, după cele trăite.
— Dă-mi permisiunea ta!, insistă el.
Și, pentru că privirea îi era atât de hotărâtă, se îndură:
— Fie!
— Prea bine! Mâine-seară am putea merge la teatru. Ce zici?
— Mi-ar plăcea, zâmbi, pentru că fusese de prea puține ori la teatru de când începuse sezonul.
În timp ce o înapoia pe domnișoara Mary surorii ei, George îi zâmbi reasigurând-o dintr-o privire că de Ben avea să se ocupe el. Nu trebuia să își facă griji. Iar ea înțelese și nu își făcu. În seara aceea dormi ca un prunc, fără vise.
(1) - Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștinţa va avea sfârșit. (1 Corinteni 13:4-8, Biblia)
4700 de cuvinte