— Vrei să îmi spui că Mary, sora ta, s-a îndrăgostit de bărbatul care, pe când fugeai tu de bestia de mine, ți-a propus să îi fii distracție câteva ceasuri?
În dormitorul lor, Hillary se lăsase din nou dezbrăcată și oblojită de Benjamin. După ce îi spusese că Mary se îndrăgostise de un bărbat nepotrivit, contele o îndemnase să îi povestească totul. Spre rușinea ei, fusese nevoită să îi spună cum o găsise cu acest domn în grădină, cum Esther fusese de fapt salvatoarea lui Mary și cum aceasta din urmă o făcuse să se dezechilibreze și să cadă în mormanul de zăpadă. Așa justifica rochia udă, tivul descusut și vânătaia de pe fund.
Totuși, Hillary era de-a dreptul extenuată. Săptămânile în care se ocupase de organizarea debutului își făceau simțită prezența, iar ea nu putea sub nicio formă să mai stea măcar în picioare. Îi era recunoscătoare contelui că pusese să fie făcut focul și, deși o tachinase cum că se obijnuise să fie dezbrăcată de el, îi mulțumea pentru atenția pe care i-o acorda acum. La urma urmei, era cu fundul gol în sus, așteptând medicamentul minune pe care bărbatul i-l promisese.
— Exact asta spun, Ben, răspunse bosumflată. Nu se simțea bine că trebuia să îi împărtășească păcatele surorii ei, dar nu putea risca nimic; își punea toată nădejdea în el, speranța că avea să rezolve această situație pe care nu o intuise vreodată. Dar, când simți răcoarea mixturii care era aplicată pe piele, Hillary icni: Dumnezeule, cu ce mă dai?
Pentru un bărbat ale cărui palme erau aspre, atingerea lui delicată putea fi considerată un paradox.
— Alifia campionilor, draga mea. Își suflecase mânecile cămășii pe care o purta, scăpase de redingotă și lavalieră, iar cizmele fuseseră lăsate undeva la intrarea în cameră. Era încruntat, aidoma unui medic care este pe cale să își desfacă pacientul și, dacă priveai atent, puteai observa că era la fel de obosit ca ea, măcinat de griji pe care le masca în spatele unui zâmbet ubicuu. Nu te mai mișca!, o prinse de fesă și o făcu să stea potolită. Terminând, lăsă recipientul pe măsuța de lângă pat. Și să înțeleg că sora ta a făcut toate astea?
Se ridică și își spălă degetele, în timp ce aștepta un răspuns.
— Ei bine, eu am căzut, îi luă Hillary apărarea.
— Dar ea te-a împins, accentuă bărbatul.
Benjamin nu avea predispoziția unui suflet odios, dar cumva tonul său o făcea să se teamă dacă ar fi recunoscut asta. Nu îl putea vedea pedepsind-o pe Mary pentru comportamentul ei, dar o frică irațională o făcea să evite confirmarea.
— E chiar atât de rău?, îl întrebă în schimb, în speranța că aveau să schimbe subiectul.
Ștergându-și mâinie, bărbatul începu să își desfacă bluza și să scape de pantaloni. Era aproape două dimineața; era obosit.
— Să zicem doar că singura persoană care ar avea dreptul să îți învinețească fundul aș fi eu, se încruntă acesta.
— Nu ai dreptul ăsta, râse Hillary. Spui numai prostii! Îl urmări cu privirea. Benjamin își făcuse un obicei din a dormi dezbrăcat și, spre dezamăgirea preceptelor, nici ea nu era mai prejos. Cămășile de noapte zăceau în garderobiu de când ajunsese aici, chiar dacă tot ce făceau în multe nopți era să doarmă unul lângă altul și atât. La fel de inutil era și dormitorul stăpânului, pentru ca Ben se refugia în camera soției sale de fiecare dată. Redevenind serioasă, amintindu-și de ceea ce se întâmplase în ultima lună, Hillary întrebă: De ce se comportă ai mei atât de urât cu mine? Zici că nu suntem frați...
Benjamin deschise un dulap din care scoase o cutiuță. Oftase, dar nu spusese nimic, iar Hillary credea cu adevărat că acesta nu avea cum să cunoască acest aspect. În schimb, mușcându-și buzele zâmbetul îi reapăru pe chip.
— Ce-i asta?
— Împlinim o lună de când ne-am căsătorit, îi spuse el. Probabil ai fi preferat flori, dar...
— Mi-ai adus flori pentru o viață în ultima lună!, râse ea. Deschise cutia și descoperi un lănțișor cu o piatră neagră. Este drăguț! Atinse obiectul și îi făcu semn să i-l pună.
— Atât de negri sunt ochii tăi, iubirea mea. Înțelegi de ce m-am pierdut în ei?
— Ochii mei te-au impresionat? Despre ai tăi ce să mai spun?
Benjamin ridică din umeri și se refugie pe partea lui de pat. Un timp, după ce îi acoperi trunchiul și o trase în brațele sale, privi pictura de pe tavan. Camera aceasta fusese renovată gândindu-se ce i-ar fi plăcut lui Hillary Leigh. Cunoștea faptul că o atrăgea mitologia greacă și era avidă după cărțile de filozofia, iar toate astea pentru că nu uitase niciodată cum arăta dormitorul ei din Southam, din seara în care el, George și Samuel jefuiseră locuința. Nici în calitate de copil soția lui nu fusese obișnuită.
După câteva minute, în minte îi reveni Mary și oftă.
— Cum ziceai că-l cheamă?
Nu era nevoie să îi explice la cine se referea. Hillary, învăluită într-un cocon de iubire, răspunse scurt:
— Lovejoy.
Se încruntă. Nu recunoștea titlul acesta, iar el învățase aproape toate titlurile englezești.
— Și de ce nu mi-ai spus mai devreme?, o întrebă blând, pentru că Hillary recunoscuse mai devreme că Mary își afirmase iubirea pentru Nicholas Lovejoy încă de joi.
— Nu credeam că..., Ben înțelese. A vrut să rămână singură cu el! Îți imaginezi asta?
— Da, îmi imaginez. Sărutându-i tâmpla, Benjamin își sprijini capul de al său. Și sper ca Dumnezeu să nu mă pedepsească oferindu-mi o fată, îi șopti.
Hillary se încruntă și se întoarse pe spate, în ciuda disconfortului.
— Mie mi-ar plăcea să avem una!, îl contrazise, neînțelegând care părea să fie pedeapsa divină.
— Dacă vrei să mă vezi mort înainte de vreme, ridică acesta din umeri. Hillary nu prinsese gluma; îl fixa cu privirea de parcă Ben era un om nebun. Atunci se hotărî să îi explice neliniștea sa: Draga mea, adevărul e că fetele își pierd capul cam des.
Deci despre asta era vorba!, își dădu Hillary seama. Mary era tânără, foarte tânără, prin urmare Benjamin considera că firea ei romantică și neexperimentată o făcuseră să își piardă capul. Ei bine, putea fi de altă părere; putea să îl indice pe bărbat ca fiind sursa tuturor necazurilor.
— Îți mai amintești când m-ai păcălit să beau?, îl luă prin surpindere. Atunci nu voiai să-mi pierd capul?
— Nu te-am păcălit!, exclamă el șocat, deși fața îi zâmbea. Tu ai vrut să dovedești cât de versată ești în ale alcoolului!
— Nu asta e ideea, oftă aceasta, căci amintirea acelei nopți și a ce urmase după o făcură să roșească. Își drese glasul: Contele ăsta ar fi trebuit să aibă maniere și să nu îmi atragă sora în halul ăsta!
Lăsându-și mâna peste șoldurile ei și îndoind-o pe cealaltă sub cap, îi zise:
— Nu toți bărbații sunt Benjamin Mont, justițiarul conte de Guilford, draga mea. Hillary râse înaintea acestei porecle. Oamenii îi spuneau în multe feluri în societate, dar nu auzise niciodată așa ceva. Ți se pare un bărbat potrivit pentru ea, dat fiind istoricul tău cu el?, o întrebă serios.
— Nu, dar..., acum Hillary își aminti. Își închise ochii și îi prinse degetele: Am încă o veste proastă pentru tine.
— Vom avea o fată?, glumi acesta, căci se săturase de vești proaste.
— Cred că m-a recunoscut..., gemu femeia.
— Cred că ești paranoică.
Dar adevărul era că inima lui Ben încetase să mai bată câteva secunde. Hillary nu trebuia să știe asta, pentru că era posibil ca a ei să se oprească pentru totdeauna.
— Și mi-a zis ceva interesant!, continuă aceasta, nebăgându-l în seamă. Mi-a zis să te salut.
Asta era cu adevărat ciudat.
— Nu-mi sună deloc cunoscut titlul său, se încruntă contele, încercând să găsească o ocazie în care îl putuse întâlni pe acest conte de Lovejoy.
Dar chiar și după o săptămână, când contele decisese să servească micul dejun în clubul său pentru domni preferat, numele acestui bărbat frivol nu îi amintea de nimic. De aceea, trimisese vorbă să se vadă aici, pentru că se părea că acesta nu era dispus să comunice cu el prin corespondență, chiar dacă Ben încercase toate abordările.
Trăsura se opri înaintea clădirii de lângă Hyde Park. Martie venise cu obișnuitele ploi care, combinate cu zăpada ce rămăsese pe ici, pe colo, făcea ca străzile să fie pline de moină. Personal, de-abia aștepta soarele să răzbdată puternic din nori ca să o scoată pe Hillary la o plimbare cu o cabrioletă, poate chiar la un picnic. În mijlocul Londrei se găsea și o fermă cu vaci. Poate aveau să organizeze un picnic în jurul acestor creaturi, chiar dacă singura persoană în apropierea căreia voia să fie era soția lui. În acest momente, contele era prea îndrăgostit, trăia prea fericit începutul unei căsnicii să considere problemele în care se băgase Mary ca fiind grave. În mintea lui exista doar posibilitatea ca Lovejoy să fi furat un sărut, două, nimic mai mult și nimic ce ar fi putut să o compromită definitiv pe fată. Prin urmare, ferchezuit, cu vesta lui albă și pantalonii crem, strâmți, zâmbea înaintea mocirlei dinaintea sa. Până și calitatea deplorabilă a străzilor nu putea să-i știrbească plăcerea de a trăi acum.
Avu sentimentul vag că fericirea conjugală avea să o apuce pe un drum descendent în clipa în care îl observă pe George Ethel lângă clădirea în care se afla clubul domnilor. Cumva, prietenul său părea aducătorul de vești proaste, la cât de grav arăta în această dimineață.
— George!
— Guilford!, bancherul tresări și își întinse mâna spre acesta. Benjamin îl salută: Vin cu vești proaste. Într-adevăr, lui George îi lipsea tactul de a da orice veste. Ben nici nu-și putea imagina cum le spunea el clienților băncii la care lucra că erau lefteri. Atent, îi făcu semn să spună oricum. Am surprins-o pe Mary flirtând cu un anume domn, la balul...
— Și tu? Pentru că asta venea din partea lui George, un bărbat care cunoștea prea bine limita dintre toleranță și indecență, informația îl sperie, deși nu păru deloc afectat. Mai avea puțin și izbucnea în râs, unul necontrolat, ghidat mai degrabă de nervi. Sincer, nu credeam că lady Mary îmi va da așa dureri de cap! Prin urmare, pentru migrena care amenința să îi strângă mintea, Ben nu avea decât o singură recomandare: un pahar de orice avea alcool. Hai sus!
Pentru o secundă, uitase că George nu avea titlu și nici nu era aici pentru vreun client, prin urmare nu avea cum să intre, oricât l-ar fi dorit el acolo. Din fericire, domnul Ethel avea mintea mai limpede decât a prietenului său:
— E un club pentru domni, Guilford! Nu pot!
Dar, trecând pe lângă ei, ducele de Cumberland îl bătu prietenos pe spate. Ducele era cel mai apreciat lord al societății, deținătorul a numeroase proprietăți, un bărbat ajuns la cincizeci și doi de ani. Pentru o persoană care ar fi știut cum să se uite la duce și la domnul Ethel, gropița din bărbie, culoarea ochilor și ridurile identice care se formau în jurul gurii când zâmbeau ar fi fost indicii indiscutabile care i-ar fi înrudit. Cu toate astea, oamenii se uitau la duce ca la o pungă cu pani, iar la domnul Ethel ca la o insectă așezată undeva pe pungă. Singura relație dintre cei doi, pe care societatea o cunoștea, era aceea că ducele îi era client.
— Domnule Ethel, se băgă în conversație Cumberland, dar și eu insist! Domnilor!
Își înclină capul înaintea lui Benjamin. Amândoi investeau într-o companie navală, prin urmare puteau fi numiți parteneri de afaceri. Și, cum un duce nu se putea refuza, nici măcar de un conte, Ben îi făcu semn lui George să îl urmeze. În cele din urmă, George se trezi în clubul domnilor, fără ca măcar băiatul de la ușă să fi scos vreun sunet.
Simțindu-se oarecum stânjenit de mulțimea în care se găsea, George rămase în urma lor, tăcut, în timp ce contele de Guilford prefera să ducă o conservație ușoară, orice i-ar fi putut lua gândul de la misteriosul conte de Lovejoy.
— Ce fac fetele dumneavoastră, Excelență?, îl întrebă Ben.
— Sunt toate măritate, dar uită-te la ele, domnule, cum suspină după un anume conte de Lovejoy. Atât George, cât și Ben tresăriră. Îl cunoști?, întrebă precaut ducele.
— Nu personal, oftă Benjamin. Trebuie să îl întâlnesc aici, azi.
— Afaceri?
— Din cele mai complicate!, declară acesta, pentru că nu exista afacere mai complicată decât aceea de a goni un neserios din viața unei lady.
— Succes, domnilor! Apoi, întorcându-se spre Goerge, își așeză mâna pe umărul său și îi zise: Și, domnule Ethel, poate ni te alături la cină, sâmbătă.
— Nu aș putea să...
— Prostii! Soții lor îți sunt toți clienți și nepoții mei te adoră. Așa rămâne!
George aprobă atunci livid. Nu exista cale de întoarcere. După ce ducele se îndepărtă, pășind în altă încăpere, Benjamin oftă, privindu-și prietenul de o viață.
— Poate ar trebui să te comporți natural dacă vrei să nu se prindă că ești fiul lui.
Brusc, George prinsese curaj. Strângându-și jacheta pufni:
— Crezi că nu știe?
De prea multe ori ducele dovedise că nu era toată lumea, prin urmare nu trecea naiv pe lângă asemănările dintre el și acest orfan, protejatul fostului și actualului conte de Guilford.
— Cred că bătrânul ăla știe mai multe decât lasă să se vadă. Luând un loc la una din mese, îl sfătui: Ia cina cu el, George! Întâlnește-ți surorile!
— Îmi cunosc surorile!, adăugă plictisit acesta.
— Perfect! Consolidezi relația! Când un chelner se apropie, își întoarse privirea spre George și îl întrebă: Vin?
— Nu beau așa dimineață!, pufni din nou acesta. Singurul lucru la care se putea gândi era ivitația ducelui, iar asta îl făcea să se simtă speriat. Nu mai luase niciodată cina cu un duce și familia lui.
— Ce păcat!, oftă Benjamin. Acum, ai vrei te rog să nu te mai uiți așa urât și să îmi spui de ce ești atât de drăguț să îi porți de grijă cumnatei mele? Și să nu aud că ești un domn! Amândoi știm că ai privilegiul de a nu fi.
Și comandă niște vin în așteptarea contelui de Lovejoy.
*
— Ești bine, draga mea? Vrei să aduc sărurile?, lady Rivershade își așeză blândă o mână pe umărul lui Mary, zâmbindu-i plină de căldură.
— Hm?, Mary clipi în direcția acesteia, distrasă de mișcarea din grădina contesei. Nu, înghiți în sec, dar nu reuși să zâmbească. Nu, mulțumesc!, insistă și se îndepărtă de atingerea femeii. Lady Rivershade oftă și duce ceașca de ceai la buze. Într-o oră, Mary scosese de-abia două cuvinte, iar acestea erau de obicei „nu", „da" și „mulțumesc".
Pentru Hillary era clar că Mary nu mai fusese aceeași din ziua balului. Nu era veselă, așa cum ar fi trebuit să fie orice persoană îndrăgostită, ci mai degrabă tristă și abătută. Astăzi își purta rochia din catifea brună aproape ca o văduvă sau ca o femeie care știe că soțul ei e pe moarte, când ar fi trebuit să se bucure de ocazia de a lua parte la petrecerea din sera contesei ca celelalte tinere de vârsta ei.
Fiica cea mare a ducelui de Cumberland, contesă la cei treizeci și unu de ani ai săi, le invitase la ceai pe ele și pe aproape toată lumea bună din Londra. Se număra printre doamnele care înlesneau accesul fetelor la popularitate, pentru că în fiecare ani își alegea o protejată. De fiecare dată, protejata era cea mai râvnită domnișoară a sezonului și făcea cea mai bună partidă. Anul trecut, Brenna, fiica unui baron, fusese protejata ei, în acest sezon lipisind de la aceste distracții din cauza sarcinii. În iulie avea să se nască moștenitorul sau moștenitoarea ducelui de Heathow.
Dregându-și glasul, contesa o informă:
— Lordul Trent ar dori să vă cunoască, lady Mary. I-am promis că veți dansa cel puțin o dată cu el înconjurați de mirosul gardeniilor!
Hillary zâmbi când contesa îi adresă râsul ei, deși cunoștea răspunsul surorii sale.
— Îmi cer iertare, dar nu mă simt atât de bine. Cred că mă voi duce acasă.
Asta era suficient! Hillary văzuse suficient din Mary cea nefericită să știe că o enerva la culme atitudinea sa nerecunoscătoare. Prinzând-o de mână și zâmbindu-i contesei, o trase într-o zonă mai retrasă, unde fusese plantat un arbore a cărui coroană scundă era încă verde.
— Tu chiar nu vezi că lady Rivershade vrea să te considere protejata ei în acest sezon?Ț Poate că nu am avut ocazia să ies atât de des, Mary, dar sunt sigură că asta înseamnă ceva, dacă e să mă iau după gura lumii. Este șansa ta să..., dar Mary asculta totul absentă. Oftă. Nu trebuia să își piardă cumpătul. Surioară, știu că ții la acest bărbat, Nicholas Lovejoy, dar...
— Nu vreau să..., tresări fata auzind numele celui care ar fi trebuit să o facă să tremure de plăcere.
Hillary o prinse de ambele mâini și o scutură ușor.
— Acultă-mă! Benjamin s-a dus să-i vorbească. Luă o gură mare de aer; era de datoria ei să îi spună până ce nu era prea târziu. Totuși, vreau să știi ceva despre el.
Mary își smuci mâinile din strânsoarea ei. Era încruntată, aproape supărată din cauza celor pe care Hillary tocmai i le spusese.
— Nu mai vreau să știu nimic!, i-o tăie Mary. Nu vreau.
— Poftim?, Hillary clipea în direcția sa fără să înțeleagă motivul acestei izbucniri isterice.
— Nu îl iubesc, Hillary, înghiți în sec Mary. Îmi pare rău pentru încurcătura asta. Apoi, brusc o întrebă: Putem pleca acum?
Dar nu aștepta permisiunea surorii sale, îndepărtându-se numaidecât. După ce Mary fu suficient de departe, contesa de Rivershade se apropie de Hillary și își așeză o mână pe umărul ei.
— Tinerețea, zise scurt, cu un zâmbet nostalgic pe chip. Eram exact ca ea! Până ce contele a pus mâna pe mine!, și izbucni în râs.
Prezența acestei femei o relaxa pe Hillary mai mult decât își dădea acum seama. Astfel, observând că sora ei părăsise deja sera, oftă și se concentră pe contesă.
— A pus mâna?
— Așa spune lumea. Asta pentru că îi e inferior ca rang tatei.
— Dar sunteți fericită, nu?, o întrebă încruntată.
— Am trei copii și un soț care mă iubește. Cum aș putea să nu fiu?
Hillary aprobă și zâmbi. Și-ar fi dorit să o vadă pe Mary la fel de fericită ca această femeie. Nu îi înțelegea schimbările de dispoziție și mina taciturnă pe care o adoptase de șapte zile, dar acestea nu făceau decât să îi dea dureri de cap. Acum putea considera și acest eveniment, micuța petrecere a lui lady Rivershade, un fiasco.
— Mi-ar plăcea să ieșim la teatru, îi zise contesa. Hillary o privi zâmbind. Știi dumeata, tata și soțul dumitale sunt parteneri de afaceri, iar eu chiar vă plac, lady Guilford. Este păcat că nu ați fost printre noi de când aveați optsprezece ani ca să ne bucurăm una de compania celeilalte.
— Vă mulțumesc!
— Poate ne și înrudim la un moment dat. Fiul meu cel mare are doisprezece ani.
Asta o făcu să își amintească replica lui Ben cum că existența unei bebelușe în viața lor ar fi fost un calvar. Zâmbetul îi pieri. Începea să creadă același lucru, deși nici nu putea vorbi despre copii acum. Singura sa grijă era Mary.
— Foarte amabil din partea dumneavoastră. Acum, dacă mă scuzați!
Și se sustrase.
În trăsură, după ce călătoriră tăcute o bună parte din drum, Hillary, care ajunsese să se încrunte din cauza durerii de cap, o abordă pe Mary, care era la fel de tăcută, privind pironită degetele înmănușate.
— Ce-i cu tine? Până acum erai înnebunită după...
— Nu pot vorbi despre asta, i-o tăie Mary.
Inițial, replica ei o făcu să ia foc. Refuza să discute despre un bărbat cu un comportament afemeiat după ce de o lună și mai bine îi vorbise în secret și se comportase scandalos la primul ei bal? Această impertinență nu putea fi suportată de sora cea mare. Totuși, când sesiză tremurul din vocea ei, Hillary își redimensionă orgoliul și puse întrebările corect: de ce tremura vocea surorii ei? De ce era palidă? De ce refuza să o privească?
Ideea că ceva îngrozitor de întâmplase, iar ea nu prevenise la timp asta, îi făcu inima să se strângă dureros. Se aplecă înainte și îi prinse mâinile, vrând să o facă atentă la ea.
— Cum să nu poți? Mary, poți vorbi orice cu mine!
Mary își ridică privirea spre ea. Așa cum intuise contesa, avea lacrimi în ochi. Imaginea ei deplorabilă o făcu pe Hillary să simtă că lacrimile o vor inunda mai repede decât crezuse. Era pe cale să cedeze.
— Nu, nu pot, insistă Mary. Hillary, îmi pare rău că te-am împins, atunci, pentru un astfel de bărbat. Singura care e capabilă să distrugă ceva sunt eu, nu tu. Am fost rea și...
— Încetează!, o trase de degete pentru a o face să se oprească. Nu putea să se piardă cu firea și să izbucnească în lacrimi. A fost iertat și uitat. Ce s-a întâmplat cu tine?
Iar când îi rosti din nou numele, Mary Leigh nu își mai putu ține lacrimile în frâu și izbucni în plâns, agățându-se de sora ei și suspinând adevărul:
— Oh, Hillary...
*
Benjamin, care simțise cumva mereu că trecutul avea să îl urmărească până în ziua în care va muri, ajunse acasă într-o stare deplorabilă. Dacă ar fi putut zări cineva prin el, ar fi zis că era sfâșiat sufletște, că pierduse cumva toată speranța.
Adevărul era că făcuse totul în viața lui pentru micuța bestie care își apărase frățiorii cu șaisprezece ani în urmă. Ferocitatea iubirii sale pentru ei îl făcuse să simtă încă din acel moment că tigroaica era la fel de capabilă să aibă grijă și de inima lui, pe care i-o încredințase cu fiecare portret pe care îl descoperise în podul familiei Southam, când Jeremy semnase acordul: Hillary și averea familiei aveau să fie ale lui; în schimb, îi asigura o dotă consistentă lui Mary și îi găsea o partidă exceptională în acest sezon.
Prin urmare, azi, Ben uitase cu desăvârșire de bunăstarea spirituală a lui Mary și acceptase un târg scandalos, în schimbul lui Hillary.
Nu exista îndoială: Nicholas Lovejoy era ultimul bărbat pe care l-ar fi ales ca soț pentru Mary Leigh.
— Chiar și așa!, insista George, care asistase la conversație și care aproape că îl pocnise pe Lovejoy chiar acolo, înaintea acelor domni, ca să îi șteargă zâmbetul enervant de pe chip.
Dar Benjamin nu putea să facă mare lucru. Nicholas declarase mândru de el că tânăra își oferise favorurile, cam cu o săptămână în urmă. Insistase pe ideea că puteau exista consecințe, asta după ce îi aruncase în față cu păcatul lui. Chiar și așa, nu fusese necesar să îi reamintească un aspect dureros din tinerețea lui; Benjamin îl recunoscuse imediat ce îl văsue. Cum ar fi putut să nu o facă? Era leit tatăl său.
Era târziu, era obosit și se simțea mizerabil. Prin urmare, nu voia să urce în dormitor, acolo unde trebuia să fie Hillary, pentru că nu putea da ochii cu ea. Putea rămâne foarte bine în bibliotecă, unde privirea ei acuzatoare l-ar fi urmărit numai în vise.
Probabil Hillary intuise această mișcare, pentru că îl aștepta ea pe el acolo.
— Credeam că nu mai vii.
Glasul ei îi trezi firoi pe șira spinării. Realiză că se temea să îi spună orice. Hillary fugise odată de o bestie; ce ar fi ținut-o să nu o ia la fugă din nou?
— Ce e cu tine?, o întrebă în schimb. Se trezi că mâinile și gura îi tremurau. Se simțea bolnav.
— Trebuie să vorbim.
Hillary era îmbrăcată cu rochia de afară, acea ținută din brocart și mătase, albastră, pe care o lăudase de dimineață când o sărutase. El închisese corsetul, el îi aranjase lănțișorul negru la gât, după ce îi sărutase maxilarul. Toate acestea îi spuneau acum că Hillary veneau cu vești rele, iar singurul rău din viața lor era acum un individ nesuferit.
— Despre Lovejoy?, o întrebă.
— Da, răspunse scurt, așezându-și un picior peste celălalt în scaunul din fața biroului.
— Nu mai e nimic de vorbit, o contrazise. Trebuia să arunce vestea acum, cât mai era capabil să stea în picioare. Se vor căsători.
— Nu, nu o vor face!
Glasul contesei era vehement; domnea acum ca o adevărată nobilă peste tâlharul care obișnuise el să fie. Turnându-și într-un pahar o cantitate din coniac, încercă să îl ducă la buze și să își liniștească mintea cu gustul său.
— Hillary, îi zise sprijinindu-se de masă, Nicholas s-a lăudat prin cuvinte pe care nu vreau să ți le spun că a avut-o pe Mary. Ura îi adreseze următoarea întrebare, dar spera că așa o făcea conștientă de consecințele care aveau să lovească pe Mary: Spune-mi, sora ta are un semn din naștere, o cicatrice sub sân?
Imediat, contesa se îmbujoră și se bâlbâi:
— Da, dar...
— Gata, Hillary, ofă el. A compromis-o! Se vor căsători, bombăni.
— Nu se poate așa ceva!, sări aceasta din scaun.
— Nu este cel mai potrivit bărbat, dar..., Benjamin nu se mișca, ci doar o privea, adăugând din când în când în paharul său.
— Am zis nu, Ben! Hillary își strânsese pumnii.
— De ce nu? Avea el câteva motive bune, dar voia să le audă de la ea.
— Nu mai bea, la naiba!, se răsti Hillary la el.
— Beau cât vreau, îi zise blând, dar își dădu seama într-adevăr că exagera. Lăsă sticla jos și își încrucișă brațele la piept. De ce nu? Dacă sora ta ar fi fost destul de inteligentă să nu se ducă singură în casa unui burlac, nu am mai fi fost aici. Găsesc însă că părinții voștri nu au știut deloc cum să vă crească. Porniți de capul vostru în aventuri...
— Încetează!
Hillary era șocată de acuzele pe care soțul ei le aducea părinților săi care le crescuse ireproșabil. Nu educația fusese de vină în ce se întâmplase cu Mary și, oricât și-ar fi dorit să nu discute cu el astfel de lucruri intime legate de sora sa, se temea că era singurul care putea lua atitudine.
— De ce aș înceta?, o provocă.
— Pentru că nu știi ce s-a întâmplat în casa aia?
Benjamin izbucni în râs.
— Și ce s-a întâmplat în casa aia?, se apropie de ea, prinzându-i talia și strângând-o mai tare decât ar fi vrut. Vrei să îți povestesc eu sau îmi descrii tu totul? Cel mai bine fiecare își scrie compunerea și îl punem pe Goerge să delibereze. Ce zici?
Hillary îl împinse, dezlipindu-se de îmbrățișarea lui. Nu mai putea ține ascuns asta.
— A silit-o, Ben!
Contele nu înțelese imediat cuvintele soției sale, îi luă câteva minute să clipească și să realizeze ce tocmai spusese. Prin urmare, sângele îi năvăli în obraz și o căldură insuportabilă îi cuprinse trupul.
— Ce tot spui acolo?, o întrebă pentru a se asigura că auzise bine.
— Sora mea a fost violată de contele de Lovejoy.
*
Mary, care rămăsese în casa lui Hillary după e i se făcuse rău când fuseseră pe cale să se despartă înaintea casei acesteia, auzea cearta și înțelegea totul foarte clar. Coborâse din camera în care fusese așezată de un lacheu și de ghidase după glasurile care strigau unul la celălalt. Închise ochii și oftă. Nicholas se lăudase cu ce făcuse și acum era obligată să se căsătorească cu el. Înghiți în sec și își mușcă buzele, încercând să își reprime lacrimile.
Era târziu, dar nu găsi altă scăpare decât aceea de a ieși din casă. Aceasta era intimitatea surorii sale, iar ea, prin ce făcuse, distrugea viața tuturor, inclusiv pe a lui Hillary.
În timp ce pășea cu pantofii ușori în băltoacele formate se gândi. Fusese o proastă, asta nu era greu de intuit. La urma urmei, ar fi putut să nu se ducă, ar fi putut, cel puțin, să prevadă că Nicholas era un bărbat rău care căutase numai distracția. Întotdeauna se lăudase cu faptul că nu era ca celelalte fete, dar adevărul îi fusese revelat; Mary era ca oricare altă fată din generația ei, naivă și acum cu inima frântă. Măcar de ar fi fost doar atât. Oftă. Dacă lucrurile aveau cu adevărat consecințe, Mary se temea că putea deveni o povară pentru toți. Îi venise să moară de rușine la gândul că nici cumnatul ei nu o putea vedea mai limpede acum, din cauza celor făcute, și că acesta aflase de ce era în stare. Involuntar, mintea îi zbură la ce ar fi putut spune Nicholas despre asta. Un lucru era clar: nu putea să mai dea ochii cu contele de Guilford niciodată.
Se opri lângă pod.
Apele Thamisei se trezeau încete, dar cu o forță care putea îneca orice viteaz. Mai ieri citise gazeta și descoperise două morți prin înec, chiar aici, în Londra. Un coșar și o servitoare. Își mușcă buzele, ascultând susurul apei. Apa vuia, iar pe cei nefericiți îi striga. Dacă tot ce îi înconjura fusese creat de un Dumnezeu, cu siguranță că tot el era cel care pusese acest glas în creație și care acum îi șoptea în ureche. Poate că, până la urmă, asta era scăparea celor care aveau urechi să audă cum Dumnezeu îi chema la El. Sigur că erau oameni care o duceau mai rău ca ea pe lumea asta, dar în această seară Mary Leigh era atentă la răgușitul râului. Apa trebuie să fi fost răcoroasă. Corpul înfofolit, care ar fi luat contact cu gheața aceasta, ar fi fost purtat inert kilometri întregi fără să simtă cu adevărat frigul. Acesta se simțea doar în primele secunde. După el, după frig, râul părea să spună, prin curbele largi pe care le făcea, mângâind pereții albiei sale, venea căldura, iar dincolo de ea era uitarea. În aceste clipe, Mary își dorea să uite că îl întâlnise, la nunta surorii ei, pe Nicholas Lovejoy.
Strânse marginile podului, împinsă parcă de la spate de aceeași voce. O săritură trebuia și avea să uite totul. Un vânt năprasnci îi mângâie spatele, iar numai împotrivirea picioarelor o mai ținură pe mal. O săritură trebuia și avea să nu se mai împotrivească. O săritură și avea să devină chiar ea un fluviu, o mare, un ocean, odată cuprinsă de colții acestui balaur.
— Nu aș face asta dacă aș fi în locul tău.
Glasul apei și șuieratul dulce al vântului dispărură când glasul unui bărbat păru că le alungase pe amândouă. Brusc, Mary uită că se afla lângă pod. Își înălță capul. George Ethel se priponise lângă ea, privind la același fluviu.
George...
Dar nu fusese el acolo și o avertizase? Niciun moment nu se răstise la ea, ci, zâmbind, o sfătuise să îl uite pe cel care o împingea acum la pieire. Și, văzându-l, își amintea doar cât de naivă fusese să-i ignore pe cel ca el pentru cei care nu aveau să fie niciodată el.
— Nu ești în locul meu, îi spuse, scrâșnind din dinți.
Știa că știe. Privirea lui tristă îi spunea asta. Îi părea rău pentru ea, pe când ei îi era doar rușine. Câți aveau să mai afle până ce va avea curajul să plonjeze în uitare?
— Lady Mary..., o auzi strigând-o.
O furie oarbă îndreptată spre sine o cotropi și o făcu să se răstească:
— Nu mai merit titlu ăsta!
— Sigur că îl meriți! George îi prinse mâna, neapropiindu-se de ea mai mult. Ce nu meriți este să mori atât de tânără. Apoi, când ea își lăsă privirea spre acele valuri, din nou, bărbatul insistă. Orice lucru se poate repara.
— Ăsta nu. Iar eu nu pot să mă căsătoresc cu el.
După câteva minute în care sufletul ei păru să îi povestească totul spiritului lui, George făcu un pas spre ea și o întrebă:
— De ce te-ai dus la el?
— Am crezut că îl iubesc, ridică femeia din umeri.
— Domnișoară, zâmbi domnul Ethel amar, nu ți-am spus eu că iubirea se găsește în afara ușilor închise?
— Am greșit. Îmi pare rău. Și glasul îi pieri. Își cerea iertare că nu îl ascultase, că îl judecase ca fiind inamicul fericirii sale. Pur și simplu îmi pare rău!
Involuntar, se agăță de trupul său, în timp ce sub ea valurile se spărgeau în curgerea lină a fluviului. George o prinse în brațele sale și oftă.
— Îți voi face o propunere, iar dumneata o vei accepta numai după ce vei auzi dezavantajele, îi șopti blând.
Din nou vocea fluviului păli, iar ea reuși să îl asculte:
— Ce propunere?
— Cred că ar trebui să asculți mai întâi dezavantajele. Desprinzându-se de ea și culegând de jos o piatră, o aruncă în fluviu. Primul e acela să sunt cu cincisprezece ani mai mare decât tine.
Mary nu putu decât să observe cu râul înghițea hulpav piatra. După aceea, promisiunile Thamisei păliră. Nu îi mai vorbea. Cel puțin, nu azi.
George învinsese balaurul.
Voi ați auzit vreodată natura vorbind?
În fiecare moment greu al vieții mele îmi vorbește. Dâmbovița care trece prin centru, mărul din fața blocului, aerul care intră pe geamul mașinii când gonesc pe străzile Bucureștiului...
Probabil că acum vă prindeți că citiți ce scrie o nebună. Astea sunt, de fapt, confesiunile unei psihopate :))))
(dacă și tu simți natura vorbindu-ți și promițându-ți că vei fi veșnic dacă sari, îți recomand un psiholog. și psihologului meu i-am recomandat unul)
5434 de cuvinte