Când scriu,
bucată cu bucată din mine se rupe,
iar stiloul se face mai ascuțit decât a fost vreodată.
Și-o parte din mine se rupe
și se-aruncă în neștire
într-un hățiș lipsit de spirit viu.
Tot ce-i viu, de fapt, îmi curge din piept,
Mă-ntreb unde greșesc atunci când amorțesc
și știu doar să mișc din mână.
Din rânduri
hrănesc, rănesc, iubesc.
Să-mi țină cineva condeiul,
rogu-vă.
Aș vrea să trăiesc.
Îmi curge cerneala pe sub piele
și mă fac albastră.
Vreau să-mi țin condeiul
pentru că fără el,
am încetat să mai fiu eu.